Va scriu direct de aici, din mijlocul indragitei si atotputernicii sesiuni. Cred ca mai tocilara ca acum nu am fost in viata mea, nici macar cand am dat vestitul examen de bacalaureat. Un scurt bilant, dupa o saptamana de stres continuu care parca nu se mai termina niciodata. Ca si un fel de articol de coloratura, in care nu e important decat contextul si circumstantialitatea, nu neaparat actiunea. Dupa examenul de azi de la genuri, numai definitii am in cap:)).

Asadar:

ultimele 7 nopti au avut cate (maxim) 3 ore de somn/ noapte,

am dat 6 examene+ predat un portofoliu ,

am consumat un bax de red bull si cateva cafele,

nu am consumat prea multa mancare,

am  trecut printr-o inundatie in toiul noptii trecute,

zac alaturi de un mare teanc de carti si hartoage in mijlocul camerei,

ma plang la telefon la unu’, altu’ ca nu mai pot.

Si, pe langa toate cele enumerate mai sus, insomnia din noaptea asta a pus capac + o alarma de masina pornita sub geamul meu, care ma calca pe nervi de cateva ore bune.

Maine de la 8 alt examen pe care e destul de posibil sa il pic pentru ca nu am avut timp sa invat prea bine, din pacate. Chiar nu am avut, si de data asta nu e o scuza tampita si penibila, pe care o folosesc de obicei din comoditate pentru orice nu am chef sa fac. De data asta chiar mi-am dat silinta mai mult ca nicodata, chiar m-am pus serios pe treaba. Ce poate fi mai placut decat sa te uimesti pe tine insuti?:)) Ma duc sa mai incerc sa dorm, mai am 2 ore jumate la dipozitie…

Imi aminteam astazi, stand la povesti, ce bine era cand eram mici, fara atata stres si fara nici o grija. Imi vine in minte imaginea prietenelor mele din copilarie cu care obisnuiam sa impart aceeasi felie de paine unsa cu dulceata prin fata blocului si cu care jucam o multime de jocuri stupide pe care pana seara la 11 cand ne chemau parintii in casa. Unde sunt fetitele alea neastamparate care fugeau toata ziua si o strigau pe “mami” respectiv “anya”(tot mami dar in ungureste) sa iasa la geam sa le arunce cate ceva ? Timpul ne-a distantat foarte mult si e ciudat cum cea mai buna prietena se transforma in cativa ani intr-un strain. Fiecare se ocupa cu viata ei mult prea ocupata cu facultatea sau lucrul, si fiecare am uitat ce bine era mai demult cand ne intalneam pe la 10-11 in fata blocului sa ne jucam.

Nostalgia ma cuprinde cand ma gandesc la genunchii mei mereu loviti de la cazaturile pe care le luam din plin(nu ratam niciuna), la Hubba Bubba de mere pe care o mestecam non-stop, la acadelele cu fluier sau bonibon, la campionatele de sarit elastic sau la multimea de paturi care se intindea in scara blocului cand ieseam afara mai multi care eram de-o varsta cu papusile si masinutele. Am avut si perioadele cu zmeele, pistoalele cu bile, gloantele sau laptenis in mijlocul drumului. Cateodata ne faceam formatii (eu personal am fost in ASIA, Candy si de Bambi nu sunt prea sigura, nu-mi mai amintesc exact :))) si dadeam concerte prin scara dupa care organizam concursuri cu premii constand in bomboane sau suc la tec. Asta desigur, dupa ce ceream o intrare de 500lei(vechi) de persoana ca sa strangem bani sa cumparam cadourile. Acum imi dau seama, ca de mica aveam putina initiativa .

In luna mai mergeam la garaje sa prindem carabusi sau prin vara baietii obisnuiau sa sperie fetele cu cozi de soparle sau soricei morti. In timpul verii, dupa ce ploua rupeam cozile de la papadii si dupa ce le imparteam in patru la fiecare capat, le puneam in apa sa se increteasca. La ce ciudatenii ne statea mintea cateodata! Mai tin minte ce mult il uram pe Sfantul Gheorghe, cand primeam baloane cu apa in cap de pe balcon, asta daca nu se gasea ceva destept sa toarne direct cu galeata. Imi mai amintesc eu de perioadele in care mergeam la scoala cu o ora inainte in timpul iarnii ca sa nu fiu ,,spalata’’ cu zapada. Sau de Mos Craciun de care eram convinsa ca exista(care era de fapt vecina de la 3 cu costum de mos) caruia i-am spus multe poezii si i-am cantat atatea colinde pana l-am plictisit. De neuitat Craciunul ala, din ‘95, cred mai am si o poza de atunci. Interminabile povesti ar fi pe tema asta si multe amintiri pe care le voi pastra mereu intr-un loc special.

Dupa o astfel de calatorie in timp, cred ca pot sa ma apuc si eu linistita de lucru, ca deh, vine sesiunea, asta aud peste tot :-| …

Ajuns-am din nou la Cluj, in varful patului de la camin, cu laptop-ul in brate la ore tarzii. Ca sa iau o mica pauza de la scrisul unei teme destul de stupide care imi mananca rabdarea si pe care nu am binevoit sa o fac in vacanta, voi incepe si eu omeneste prin acest prim post pe anul asta si voi ura tuturor cititorilor, care ma simpatizeaza sau nu, un sincer si calduros  ”La multi ani!” pentru 2010. Am speranta ca acesta il va depasi pe 2009 din toate punctele de vedere. Nu voi face nici o retrospectiva a ceea ce am facut pe parcursul anului trecut, si nici nu imi voi face o lista cu obiective greu de atins pentru cel care urmeaza. Spun asta deoarece am vazut ca e o moda pe bloguri sa postezi asa ceva. Eu  voi lasa lucrurile sa  curga de la sine. Tot ce pot face este sa  imi promit ca voi spune mai des “da” lucrurilor pe care in mod obisnuit nu le-as face. Nu voi mai lasa ocaziile sa treaca pe langa mine si voi apela si la unele schimbari majore pe viitor. Voi incerca sa imi depasesc limitele si sa trec mai multe obstacole decat mi-as putea imagina. Voi incerca sa fiu mai deschisa la orice si voi incerca sa cunosc si alti oameni decat cei cu care m-am obisnuit. Voi inceta sa ma mai plang din orice.  Anul acesta va fi un an-experiment in care sper ca voi reusi sa hotarasc ce imi place si ce nu. Este un an al hotararii si al deciziilor importante. Dar ajunge cu vorbaria asta din care nu se intelege nimic concret. Pe parcursul lui 2010 va veti da seama mai bine la ce ma refer in randurile scrise mai sus. Imi voi da seama si eu, de altfel. Un an bun va doresc si inca o data, La multi ani!

… e sarbatoarea mea preferata:)

Si apropo de asta.. anul asta nu am mai trimis mesaje de Craciun. Cu cat primeam mai multe, cu atat ma simteam mai prost. In noaptea de Ajun am colindat pana dimineata, in prima zi de Craciun am dormit pana seara, cand am iesit in oras si din nou m-am intors acasa spre dimineata. Acum, dupa ce mi-am refacut fortele si am ajuns cu orele de somn la o limita acceptabila, puteam fi capabila sa scriu ceva rapid, dar e cam tarziu:). Nu am dat nici un raspuns colegilor de la facultate, prietenilor sau amicilor in ale caror agende telefonice  m-am ratacit si eu, sau care au avut buna-vointa sa se gandeasca si la mine de sarbatori. Insa, dupa ce am citit postul lui Tudor Chirila, despre mesajele de Craciun cautate pe google si trimise sub forma de mass, mi-am dat seama ca are mare dreptate. Ce sens are sa trimiti un mesaj preconceput, general si adresat oricui, fara nici o valoare personala?  Doar pentru a face prezenta in inbox-ul telefonului cuiva, care nici nu va citi probabil mesajul  tau identic sau putin reformulat fata de multe altele primite in ziua de Craciun, de la persoane la fel de neinspirate ca si tine?  Ei bine, ca sa ies putin din acest cliseu, cred ca voi face o urare sincera, aici, online, pentru cei care citesc blogul, chiar daca este tot una generala, iar restul le voi face fata in fata. Ca sa nu incep cu extrem-de-folositul “Fie”, ma voi adresa direct tie, cititorule, si iti voi spune ca iti doresc tot ce imi doresc si mie: sarbatori frumoase, chiar daca temperatura a luat-o  razna si nu ne ofera atmosfera aceea specifica cu care ne-am obisnuit cu totii; o masa plina cu mancarurile traditionale delicioase, gatite de mama;  o mare cantitate de timp petrecut cu oameni de calitate;  mult vin, multa buna-dispozitie si un algocalmin inainte de culcare . Mi-a placut ce a scris Nastase in blogul sau, si ii impartasesc parerea: cred si eu ca este foarte important sa ne petrecem Craciunul intr-un mod cat mai placut cu putinta, pentru ca viata trece pe langa noi, si fiecare avem un numar limitat de sarbatori de Craciun, de care trebuie sa profitam. Eu am ajuns la cel de-al douazecilea Craciun si cred ca a fost cel mai reusit dintre toate, excluzandu-l pe cel din ‘95 cand a venit Mosu’ in persoana la mine acasa sa ii spun poezii si sa-mi dea cadouri:)). Revenind la anul acesta, intalnirea cu fostii colegi a fost una relaxanta si distractiva, parca mai reusita decat toate celelalte. Ma bucur ca ne-am mentinut traditia si ca am reusit sa ne colindam, chiar daca nu mai suntem colegi. Asta mi-a demonstrat ca prieteniile legate in timpul liceului sunt destul de solide iar faptul ca nu mai impartim aceeasi sala de clasa nu a fost in impediment in intalnirea noastra care s-a incheiat pe la 9 dimineata la mine acasa, cu multe rasete si cu o betie cronica care le-a dat buna-dimineata vecinilor mei.  Asadar, a fost un Craciun reusit pentru mine, sper ca si pentru voi. Acum astept revelionul, si va urez de pe acum “Un an nou fericit!”, pentru ca ma indoiesc ca ne vom mai auzi pe blog  pana la anu’!

Se facea ca eram intr-un loc inchis, intunecat si rece. Chiar daca nu era lumina, albul zapezii din jur stralucea nestingherit. Era imaculat. Nu vedeam unde se termina, dar incepea de la picioarele mele. Daca ma uitam in spate nu mai puteam distinge nimic. Simteam miros de munte si de brad. Am atins ceva al naibii de rece. Imi retrag mana. Mai incerc o data cu ambele maini. Era gheata de jur imprejurul meu, chiar si deasupra, si era sculptata cu forme de caramizi. Ma aflam intr-un iglu. Cum am ajuns aici ? Unde sunt, de fapt ? Pe spartura pe care am intrezarit zapada m-am incumetat sa ies afara. Un ger aspru imi usca fata. Pe cer licareau stelele printre aburii de ceata groasa. Inchid ochii deja umeziti de frig  si incerc sa fac un efort sa-i redeschid. Fac doi pasi timizi, dupa care realizez ca ma aflu la o mare altitudine iar in fata mea e o prapastie interminabila. Daca mai faceam un pas eram cazuta, dar m-am oprit la timp. Ma inspaimanta acest abrupt interminabil. Caut cu privirea pe cineva.. oricine. Doar gandul ca as fi singura pe creasta muntelui ma ingrozea. Insa nu vedeam pe nimeni. Eram doar eu. Eu si vantul. Intru in panica, incetul cu incetul. Zaresc apoi un snowboard in stanga mea, atarnand pe marginea prapastiei. Atunci incep sa imi amintesc cateva franturi.. si ma ingrozesc de tot. Cand am urcat ziua in varf eram 3 persoane. Ne intreceam printre brazii aninati de crestele cele mai abrupte ale Himalayei, cand brusc o mare de zapada ne-a inghitit.. dupa care nu imi mai amintesc nimic. Nici macar nu mai stiu cu cine eram. Tot ce stiu este ca m-am trezit aici, singura. Ma intreb ce s-a intamplat cu ceilalti doi ? Au supravietuit si ei ? Si daca am ajuns in acest iglu.. inseamna ca nu sunt singura. Inseamna ca cineva m-a ajutat. Sau probabil m-am adapostit aici din instinct, chiar daca eram mai mult inconsienta. Las dilemele si intrebarile pentru mai tarziu. Sunt prea obosita. Incepe sa imi fie foame, sa nu mai vorbesc ca eram inghetata de frig. Ma intorc in casuta de gheata si ma ghemuiesc intr-un colt, cuprinzandu-mi corpul cu bratele. Doar speranta ca cineva ma va gasi imi da putere sa lupt cu frigul taios. Inchid ochii si, asa amortita cum eram, incerc sa adorm. Nu mai vroiam sa ma trezesc. Nu aici… Dupa putin timp parca nu imi mai era frig. Simteam chiar si o patura peste mine. Din departare se aud batai zdravene in tobe si cateva tropete asurzitoare. Pot distinge si cateva voci in harmalaia asta. Ma trezesc incet, fara miscari bruste. Nimic nu ma putea face mai fericita decat faptul ca m-am trezit in camera mea. Galagia venea de afara, de la parada traditionala de Craciun a ursilor si a caprei, obicei care inca se respecta prin Zalau, din cate pot observa. Asadar.. povestea cu Himalaya a fost doar un vis. Unul care mi-a parut incredibil de real. Dar tot un vis ramane. :)

Bai ce zi ciudata! Incepe vacanta! E oficial de azi! De fapt, a inceput de saptamana asta pentru multi, de cand norii au inceput sa pudreze peste oras. Peste tot prin zapada groasa ti-e dat sa vezi urmele rotitelor de la multimea de bagaje ale studentilor, care strabat orasul  indreaptandu-se spre case. Caminele devin triste si pustii, incetul cu incetul, zi dupa zi, depinde doar de ora la care pleaca trenul fiecaruia. Pe coridor nu se mai aude muzica data tare, nu mai e nimeni la tigara in colt, nu mai e aglomerat la bucatarie. Nici femeia de serviciu nu mi-a mai dat desteptarea ca in fiecare dimineata, prin galagia inconfundabila a galetii tarate de-a lungul coridorului, pe la ora 10. Nu am mai auzit nici glume proaste, nici seminte sparte, nici rasete la ore tarzii. Lumea s-a refugiat prin camere de ceva vreme. Toata ziua am auzit numai tocuri traversand coridorul spre iesire. Tocuri pe care nu le-am mai auzit intorcandu-se, cum faceau de obicei. Pe strada poti zari grupuri mari de tineri urandu-si “Sarbatori fericite!” si intreptandu-se spre gara, iar autobusul 4, chiar daca vine din 5 in 5 minute, este mereu neincapator.

Azi si-au luat ramas bun de la mine Calarasiul, Baia Mare, Satu Mare, Oradea, Vatra Dornei, Turda, Alba Iulia, Bistrita sau Sibiul.. multi pleaca, putini raman. Maine imi voi lua si eu ramas bun de la Braila si Cluj, asadar ma apuc de strans cu putina nostalgie dar si bucurie totodata. E un sentiment ciudat, nu pot spune daca e bun sau rau.  Insa astept cu nerabdare sa se umple din nou caminul, sa fie iar forfota cu care m-am obisnuit. Dar parca cuvantul sesiune nu prea ar vrea sa se imprieteneasca cu mine, asadar ma multumesc si cu Zalaul, pentru moment. Imi voi lua la revedere de la Cluj printr-o ultima petrecere in Midi pe anul asta, care sper ca va fi si una reusita. Iar apoi, casa deja curata,  mancarea calda, bradul si altele, toate ma asteapta sa ajung. Asadar, ma apuc eu de strans… Arrievederci!

Am chef/timp sa scriu, in sfarsit. Si nu, nu despre anglicisme, acorduri, dinamici verbale si substantivale. Nici despre actorul politic ideal sau slogane electorale nu mai vreau sa aud nimic. Despre alea mi-a ajuns cat am scris, 3 zile intruna. Si acum, la 2 noaptea, am terminat. In sfarsiiiiit! Am chef sa scriu despre ceea ce simt in acest moment, e starea pe care am avut-o intreaga zi.

Trecand peste aceasta stupida introducere pe care simteam nevoia sa o fac publica pentru a-mi ,,plange oful” si trecand si peste faptul ca stau cocotata in varful mesei ca sa pot prinde si eu o farama de conexiune la internet prin wireless-ul vecinului… ei bine… ideea era ca am chef sa vina odata Craciunul. Primii fulgi timizi care s-au presarat usor asupra Clujului mi-au reamintit asta. Iar plimbarea de aseara, pe Eroilor, m-a entuziasmat ca pe un copil de 2 ani care si-a primit jucaria dorita. Parca miile alea de luminite atarnate, simetric si peste tot, reusesc sa schimbe un oras intreg si orice stare de proasta-dispozitie pe care o poti avea cand pornesti de acasa. Iar patinuarul din centru parca te striga si nu te lasa sa-i ramai indiferent. Si nu, nu i-am ramas indiferenta, chiar sunt convinsa ca trebuie sa ma duc cat de curand va fi posibil si pe acolo. De fapt, tot imi propun de ceva vreme, insa tot intervin schimbari in orar. Dar tot ma duc eu intr-o seara.

Insa te poti simti ca intr-un vis plimbandu-te prin centrul Clujului.  Si asta m-a facut sa am chef sa ascult colinde chiar daca playlist-ul Winamp-ului meu e plin de mixuri si piese chill in momentul de fata, numai bune de ascultat cand studiezi una-alta . Mai am chef sa ma uit la filme de Craciun. Stiu ca au devenit de mult un cliseu, acelasi subiect si aceeasi poveste, stiu ca mi-a cam trecut varsta sa ma uit la filme “de copii” , dar tot am chef de ele.

Si vreau sa cumpar cel mai mare si mai verde brad, pe care sa-l impodobesc cu tot felul de globuri, ghirlande si briz-brizuri noi.  Abia astept, de fapt. Tot timpul asta a fost obiceiul meu preferat si specialitatea mea.

Mai am chef sa beau ciocolata calda si sa cumpar cadouri multe. As mai vrea sa ma plimb prin mall, pentru ca iubesc mall-urile in special in perioada asta a anului, cand sunt atat de animate de oameni dornici sa cumpere si atat de frumos impodobite. Imi place sa fiu Mos Craciun cateodata si sa-mi umplu ,,sacul’’ cu tot felul de prostioare dragute de pe-acolo. Si ador senzatia care o am cand ma intorc fara nici un leu in buzunar insa cu multe pungi si o mare multumire in suflet ca am cumparat tot ce am vrut.

Imi place Craciunul,in general. Si pe langa faza cu cadourile si pregatirile de dinainte de sarbatoarea propriu-zisa, ma incanta ideea ca si anul acesta imi mentin traditia si merg cu clasa cu colinda, cat e noaptea de lunga. Si spun cu clasa, chiar daca e vorba, de fapt, despre fosta clasa din liceu. Parca pentru mine inca a ramas clasa mea. Din acelasi Zalau mic la care sunt nevoita sa ma intorc de sarbatori, cu aceleasi case si aceleasi familii, cu aceleasi mese pline si aceleasi glume, cu aceleasi colinde si alaturi de aceiasi prieteni. Si ma intorc la acelasi Craciun preferat de alta data.

Mare zi mare, 5 decembrie 2009. O locatie deja obisnuita cu lumea de toate tipurile, situata undeva la capatul Clujului, nici la aeroport si nici la mall. De fapt, e chiar intre ele, si anume la Expo Transilvania. O parcare in care nu mai incape nici o masina, doua-trei tarabe cu chinezarii, o rulota cu Kurtos Kalacs, cativa vanzatori ambulanti, un afis promitator si colindele de pe fundalul masinutelor pentru copii asamblate alaturi, toate tin sa anunte ca Expo e pregatit sa sarbatoreasca in stil romanesc. El gazduieste un important eveniment pentru tot clujeanul traditional: Targul de cadouri. Si cum legenda spune ca in noaptea de 5 decembrie vine Mos Nicolae la copiii cuminti, vanzatorii pot sa fie linistiti pentru ca azi cu siguranta vor scoate un profit frumusel.

Cum spuneam, inghesuiala poate fi zarita inca de la intrare. Dupa ce imi astept randul la coada si platesc 1 leu, gardianul imi da voie sa intru intampinandu-ma cu o urare spusa cu jumatate de gura „ Sarbatori fericite!”. Probabil frigul era de vina, sau ora destul de inaintata pentru programul sau de lucru, tinand cont ca deja s-a lasat seara pe taramul clujean. Intru, dupa care inchide poarta si se rasteste la o doamna care dorea sa intre deodata cu mine, pesemne nestiutoare, gesticuland iritat spre casa de bilete.

In taramul cadourilor

Imi fac loc printre etajerele cu mosii de ceramica si nuiele cu ghirlande asezate in fata usii, si intru inauntru. Privind in ansamlu pot fi zariti multi oameni obositi alergand de ici acolo pentru a gasi cadoul perfect. Nu arata prea incantati si nici nu se inghesuie sa cumpere. In aceasta prima incapere erau cateva standuri cu haine de piele, imbracaminte sau incaltaminte. Nimic ce te-ar duce cu gandul la spiritul Craciunului care se apropie, nimic atractiv pentru copii. Taramul lui Mos Nicolae nu mai era atat de special cum parea a fi la intrare.

Imi atrage atentia o bunica, cu obrajii vechi dar rosii, cu doua dungi usoare de sprancene albite de lumea zorita de griji. Cu o mana isi tinea de coltul baticului pentru a-si proteja gura de frig iar cealalta mana era ocupata cu astampararea unui nepot care facea prea multa galagie. ” Bunico, vreau si eu bomboane cu glazura de la Craciunita!!!”, striga el zmucindu-se violent si dorind sa se indrepte spre a doua incapere. Insa bunica il prinde la timp. „Ionut, ti-am spus, trebuie sa mergem acasa sa iti pregatesti bocanceii. Poate iti va aduce Mosul ceva deseara daca vei fi cuminte!”. De asta a fost nevoie pentru calmarea micutei bombe de energie, si s-au indreptat amandoi inspre iesirea din Expo. Cuvintele baietelului legate de bomboane cu glazura si Craciunite mi-au imbucurat auzul. Asta asteptam eu de la un Targ de Cadouri. Sa fie oare adevaratul targ abia in a doua incapere?

A doua incapere

Dezamagire. La primul stand femeile se inghesuie la cosurile cu lenjerie intima la promotie. In stanga erau expuse pături si covoare. Am decis sa nu imi pierd speranta si sa continui sa ma uit, chiar daca simteam ca nu am ce cauta la acest asa-zis targ de cadouri, pompos ilustrat pe afis. Unde e spiritul sarbatorilor? Unde sunt cadourile traditionale? Credeam ca povestea in care Grinch a furat Craciunul e doar un desen animat. Unde sunt bomboanele despre care vorbea baietelul acela? Ma mai plimb putin… Bingo! Toate sortimentele si toate culorile sunt asezate in fata mea la un stand in forma de cerc. Prajiturele, turte, ciocolatele, bomboane in forma de bastoane, toate se vindeau la vrac de un barbat vesel ce avea asezate peste caciula o pereche de coarne de ren.

Din stanga puteau fi achizitionate globuri de sticla unicate, lucrate manual. Unele erau inscriptionate, altele pictate cu tempera insa toate atrageau prin designul lor unic. Nu se inghesuiau atat de tare clientii ca si la standul cu incaltaminte de piele la 120 lei, de exemplu, insa aveau si ei cumparatorii lor. Cumparatori care inca mai tin la spiritul sarbatorilor. Am putut numara doar 4 standuri care comercializau ornamente de Craciun, hand-made-uri sau globuri, din totalul  zecilor de standuri, majoritatea cu imbracaminte. A devenit Craciunul doar o afacere si un motiv de reinnoire a garderobei?

Criza nu ne lasa nici de sarbatori

„ Am avut vanzari mai bune anul trecut pe vremea asta. Criza ne-a afectat pe toti si probabil ca nu voi mai veni si la anul. Dar mai am speranta ca inca e cam devreme pentru ornamentele pentru brad. Lumea vine, se uita si pleaca”, spune doamna Petrina, de 62 de ani, vanzatoare la standul cu globurile, ingrijorata de vanzarea proasta de pana acum.

„ Cam toti aleg ornamentele cu lumanarele si ingerasi care is la oferta. Ca sa le fac trebe multa indemanare si rabdare, da’ nu toti stiu aprecia asta… Lucru un an intreg la ele si le vand la un pret de nimic..”, spune Marinela Pop, vanzatoare de la standul cu ornamente de Craciun, dezamagita si ea de acest targ.

Se pare ca si la capitolul organizare de targuri romanii mai au multe de invatat de la cei din alte tari. Inca nu stim sa profitam de valorile noastre, nu stim sa ne promovam traditionalul iar putinii care o fac au doar de pierdut. Interesele romanilor pentru arta si frumos au scazut odata cu accentuarea crizei economice. Ea sta in calea societatilor mici care odata cu trecerea timpului, a impozitelor prea mari si a profitul prea mic vor fi dizolvate si vor disparea de pe piata.

Cadourile din acest an probabil vor fi inlocuite cu haine de la reducere si de proasta calitate. Sau si mai trist, probabil vor fi inexistente. Cum poate fi acesta raspunsul la scrisorile copiilor in care ei isi doreau jucarii si dulciuri din fabrica Mosului? Nu are nimeni dreptul sa ii deziluzioneze si sa le ruineze sperantele, sa le fure magia sarbatorilor primind alte cadouri decat cele cerute. Nimeni.. nici macar criza economica.

Peste tot auzim ca Romania este recunoscuta pentru femeile frumoase care o locuiesc. Nu vreau sa ma leg de frumusetea interioara pentru ca aceea nu poate fi generalizata. Ma leg insa de ceea ce se vede cu ochiul liber..

Romancele. Ele invata mersul pe tocuri inca din scoala generala si au grija de vestimentatie fara sa le intereseze prea mult de banii cheltuiti. Nu se poate concepe sa iasa din casa nemachiate sau nearanjate. Romancele sunt vii. Traiesc si profita de calitatile pe care le au. Au depasit de mult perioada in care considerau ca locul lor e la cratita. In comparatie cu alte tari, unde femeile incearca, de la o anumita varsta, sa isi retraiasca perioada de glorie la nesfarsit, la noi ele isi traiesc fiecare etapa a vietii ca si cum ar fi cea mai importanta. Cred ca femeile au fost educate sa aiba grija de ele, sau multe s-au nascut cu acest ,,talent’’, daca poate fi numit asa. Am observat, de la bunici la mame, ca niciuna nu se eschiveaza in fata noului,  fiecare incearca sa iasa in evidenta, sa fie mai frumoase, apeland la orice mijloace. Majoritatea pun mare pret pe imaginea lor, sunt deschise la nou, si daca aud ca un anume procedeu e la moda si ar face bine, cu siguranta vor dori sa il incerce.

Desigur, sunt si multe cazuri nefericite. Cochetaria romancelor a scazut in varsta ,iar noua generatie o intelege altfel: soldurile la vedere, pierce in buric, sani siliconati si decolteuri ample. Imi pare rau sa vad pustoacele de 13-14 ani incercand sa arate ca cele de 20. Daca cineva crede ca au o varsta mai mare cu cateva ani decat au de fapt, ele se bucura ca si cum ar fi primit cel mai mare compliment. Copilaria nu mai e la moda. Cluburile sunt pline de astfel de copile care nu mai au ca prioritate joaca de multa vreme, chiar daca papusile uitate pe etajera inca mai spera la un ultim joc. Fustitele scurte, extravaganta sau parul vopsit sunt esentiale.

Romancele s-au schimbat mult in ultima vreme. Rar mai intalnesti in zilele noastre acea frumusete naturala, fara un kilogram de fond de ten pe fata si fara vreo piesa vestimentara ostentativa. Parca si bunul gust s-a diminuat, din dorinta prea mare de a iesi in evidenta. Romancelor le place sa se faca remarcate, laudate, sa fie in pas cu moda. Mereu sunt la curent cu ultimele aparitii, sunt interesate de fashion si fac compromisuri doar pentru a tine pasul cu ultimele colectii din vitrinele magazinelor. Cand merg pe strada, se simt ca si la o prezentare de moda. Parca ar fi o permanenta concurenta intre ele. Din aceste excese a rezultat, in ultimii ani, aparitia asa-ziselor ,,pitipoance’’. Prea multa falsitate, extensii blonde, unghii false, tocuri cui, pietre, paiete, aur, animal print, D&G si lista poate continua. Si parca sunt din ce in ce mai multe. Sunt curioasa cum vor evolua romancele in urmatorii ani si pana unde vor fi capabile sa ajunga cu aceste excese vestimentare. Se va exagera in continuare cu aceasta latura kitch si vulgara ? Prea putin loc lasat imaginatiei, prea putina indrazneala in a fi creative si in a exprima o personalitate preocupata de altceva decat aspectele fizice. Peste tot acelasi tipar, aceeasi fusta scurta, aceeasi romanca..

In drum spre Cluj,  ascultand radioul, mi-a atras atentia un anunt facut de mama lui Razvan. M-a impresionat felul in care era abordata problema prin intermediul unui ”jurnal de suferinta” a mamei, care i-a fost alaturi mereu si care acum incearca sa ii finanteze tratamentul prin orice metoda.

 Dupa cum v-ati putut da seama, este vorba de un caz umanitar. Un tanar de 32 de ani,  proaspat casatorit si cu studii solide in domeniul economic si cu o mie de planuri mari pentru viitor pentru care viata a luat o alta intorsura in 28 decembrie 2008, din senin, in timpul unui somn de pranz.

Dupa 40 de minute de resuscitare, Razvan intrat in coma si  a fost transportat la Spitalul de Urgenta – terapie intensiva din Cluj. In urma analizelor RMN, el a fost diagnosticat cu Encefalopatie Hipoxo-ischemica, avand leziuni pe creier (ca urmare a hipoxiei) la nucleii bazalici si in cortexul parietal. Sansele pe care le-au dat toti doctorii au fost minime in ceea ce priveste viata si recuperarea lui si au spus ca pana nu iese din starea de coma nu se poate face o estimare realista a afectelor hipoxiei asupra creierului si asupra recuperarii ulterioare.

Povestea lui o puteti afla mai amanuntit accesand urmatorul site: http://razvan-zainescu.eu

Daca doriti sa il ajutati puteti trimite din 13 octombrie 2009  pana pe 13 decembrie 2009, un SMS, valabil in retelele Vodafone, Orange si Cosmote, la numarul 890, prin care vei dona 2 euro pentru tratamentul lui Razvan.

Am postat acest mesaj in speranta ca acum, in pragul sarbatorilor de iarna, veti avea buna-vointa de a face o fapta buna.  Avand ca dovada cazul de fata, ar trebui sa devenim mai constienti deoarece  nu se stie niciodata ce surprize ne rezerva viata cand ne asteptam mai putin.

Razvan asteapta ajutorul vostru, nu il dezamagiti!

22 noiembrie 2009, zi importanta pentru romani, zi numai buna de ales presedinti. Pacat ca nu prea se oboseste lumea sa ii aleaga. Motive ? Multe, la asta sunt specialisti romanii. Ba ca nu e buna vremea, ba ca nu e buna lista de candidati. Nemultumirile sunt multe si cerintele si mai multe.

 ,,Noi nu trebuie sa schimbam doar presedintele, noi trebuie sa ne schimbam intregul sistem corupt pe care tara asta il are!’’, spunea cineva cu indarjire pe Realitatea. Bine gandit dar cum am putea face noi, oamenii de rand, acest lucru ? Cred ca schimbarea presedintelui ar putea fi un pas inainte. Si asta doar daca vom face alegerea corecta. Prin acest post nu vreau sa sustin vreun candidat anume si nici sa fac anti-campanie.Vreau doar sa sustin exercitarea dreptului la vot pe care fiecare dintre noi il avem dupa ce in trecut s-au dus atatea lupte pentru obtinerea lui, si de care nu mai profitam din diferite motive. Un lucru e sigur, in politica e ca la loterie. Toti speram ca castigam premiul cel mare, facand alegerea cea mai buna. Dar ca sa castigi e important sa participi, nu sa stai acasa si sa ii lasi pe altii sa decida in locul tau. Cu toate ca vor mai trece inca 5 ani pana cand vom putea trage o concluzie si vom vedea ce fel de alegere am facut, important e sa facem alegearea!

Ca un bun cetatean ce sunt, am mers si eu si am pus stampila pe cele 3 buletine de votare, sperand ca va fi mai bine pe viitor si in tara mea. Eu mi-am facut datoria, la fel ca inca cateva mii de romani constienti de importanta parerii lor. Mai ramane doar ca cel ales sa isi duca la bun sfarsit promisiunile facute cu duzina in timpul campaniilor electorale.

Pentru mine, un set de piese de domino este doar un set de piese de domino. Dar viata e diferita oarecum. La o simpla atingere a unei piese, totul poate lua o alta intorsatura. De ce nu am elimina atingerea ?  Nu poate sa ramana doar un simplu set de piese de domino? De ce nu te poti multumi doar cu o singura piesa?  Chiar vrei sa adaugi inca o piesa, si inca o piesa, pana la ultima ?  Iti place sa lucrezi in nestire, fara siguranta ca vei reusi sa mentii piesele de domino ridicate pana la sfarsit?  Probabil iti place riscul.  Muncesti atata timp sa asezi piesele, nestiind daca rezultatul va fi unul bun sau rau. Si mai adaugi o piesa. Inca una. Si cel mai frumos e, de obicei, finalul. Poti vedea rodul muncii tale si poti da libertate pieselor sa cada in voie, una cate una, continuu si fara ezitari. Viteza e din ce in ce mai mare. A cazut ultima piesa. Bun ? Rau ? Finalul depinde de norocul fiecaruia.

Dar nu era mai simpla ignorarea setului de domino? Sa nu mai fie nevoie sa ai grija. Sa nu te mai preocupe binele sau raul. Sa nu mai fii ingrijorat de acea atingere care poate ruina intreaga munca. Sa nu faci nimic. Doar sa ignori si sa nu iti pese.  Si trebuie sa fii inteligent pentru a reusi sa faci asta. E cel mai greu si in acelasi timp cel mai simplu.  Greu pentru ca unora nu le place sa se abtina din a-si spune punctul de vedere.  Usor pentru ca pe unii ii scuteste de un efort in plus, ajutand la aparitia comoditatii. Insa ignorarea iti da un oarecare echilibru de a merge mai departe. O liniste nedeslusita care iti permite sa traiesti in lumea ta, fara sa fie tulburata de alte pareri sau alte decizii. Fara stresul acumulat in asteptarea deciziei. De fapt, fara decizie. Si fara nici un set de domino.

M-am cam saturat saptmana trecuta de tot. Invatat, partiale, teme, facultati, invatat, nopti albe, cafele, energizante, invatat , ploaie, frig, invatat, litere ,cifre, invatat etc.Chiar daca azi m-am intors din Zalau, ma simt de parca nici nu as fi fost pe acolo pentru ca nu am apucat sa fac mai nimic.Si totusi, revazand orasul din masina, mi-am dat seama ca oricat incercam sa neg, parca mi-e dor.Dor de liceu, de zilele in care fugeam de la ore, de prietenii mei cu care stateam in pauze, de Imbissul nostru cel de toate zilele, de toastul cu sunca, de sucul zilnic de dupa ore, de orasul mic in care nu se intampla nimic special, de totii cunoscutii cu care ma intalneam la fiecare pas, de felul in care ma stresam pentru nimicuri, de note mari, de note mici, de profesori simpatici sau enervanti, de certurile zilnice cu sora-mea, de condus, de patul meu de acasa… Mi s-a facut dor de rutina aceea ingrozitoare care abia asteptam sa treaca. Am chef sa stau o zi degeaba.Sa nu fac nimic.Sa fiu doar eu, o telecomanda si niste popcorn simplu cu sare.Nu mai vreau sa alerg. Nici printre orase, nici printre materii. Nici printre vise, nici printre sperante desarte. Ma simt obosita. Obosita de atatea responsabilitati, prezente si raspunsuri.Obosita sa fiu captiva intre cei doi poli opusi ai magnetului.Care culmea, se atrag, doar ca eu inca nu simt atractia. Ma simt prinsa intr-o lume a tabloidelor si a cifrelor pe care le studiez cu atata indarjire. O lume in care sinceritatea nu are loc. Daca nu stii cum sa minti esti un prost si tu nu vrei asta. O lume a vanatorilor de stire si senzational, in care se face haz din necaz si vice-versa. O lume atacata de panica, propaganda si contrabanda. O lume in care oamenii se plang de prea multa incredere in semeni si in care tot ei isi fura caciula unul altuia. O lume a crizei economice. O lume incoltita de virusi si gripe de toate felurile. O lume de ciudati.

Si din nou deviez de la subiect, dupa stilul caracteristic. De fapt, nici nu aveam un subiect concret. Subiectul era sa scriu ceva pe blog, fara sa ma plang din nou cuiva. Si am scris  tot ce mi-a trecut prin cap, fara recitiri si corecturi. Acum am terminat si ma intorc la matematici visand la vremuri mai bune. Pe curand !

Nu ti s-a intamplat pana acum sa ai parte de oameni incompetenti acolo unde te astepti mai putin? Sa ai anumite asteptari din partea cuiva si sa ramani doar cu un gust amar ? Sa te intrebi cum a ajuns cineva intr-o anumita postura cand, de fapt ,acel cineva este total in afara subiectului ? Daca as avea puteri absolute cu siguranta as anula incompetenta si prostia unora.

Spre exemplu,cum poate fie cineva clasificat ca fiind profesor universitar la o facultate de renume, cand el nu este in stare sa isi impuna respectul in sala de curs ? Cum este posibil ca doua ore sa vorbeasca intruna fara sa isi dezlipeasca macar o clipa ochii din foile sale in ciuda faptului ca nimeni nu asculta ?Cum sa nu fi revoltat cand vezi ca nu e capabil sa raspunda la intrebarile suplimentare ale studentilor care totusi au facut un efort sa il asculte ? Cred ca oricare dintre studenti ar fi in stare sa tina cursul mai bine decat profesorul in cauza si sa-l faca mai interesant. Eu personal am fost pana acum de 3 ori la el la ora si nu pot sa spun ca am retinut ceva concret din ce ne-a vorbit. Mie mi se pare ca este o bataie de joc la adresa noastra sa avem astfel de profesori, pentru ca unii platesc dorind sa stiudieze ceva serios . Nimeni nu isi doreste o diploma bazata pe prezente si raspunsuri puerile. Important este sa ramanem cu niste cunostinte in urma terminarii unei facultati. Insa datorita nepregatirii si a lipsei de experienta, totul pare a fi doar un experiment de genul « hai sa ne jucam de-a profesorul si studentul ». Dar hei, daca cineva a uitat cumva ca noi nu ne jucam?  Cel putin, nu cu viitorul nostru. Nu ne permitem sa pierdem in fata lui. Este vorba de viata reala, din pacate, si aceasta facultate se presupune ca va scoate oameni mari din noi. Pacat insa ca modelele pe care ni le ofera sunt aproape inexistente. Si ,cu siguranta, este doar unul din multitudinea de cazuri pe care Romania le detine. Ca doar, vorba lui Badea, ’’ Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul !’’

Si am fost iar in Midi.Chiar si la petrecerea de Halloween s-a mentinut traditia.Eu si prietenele mele ne-am costumat in scolarite, dupa cum poate fi observat in fotografii, in amintirea vremurilor din liceu in care noi eram “fetele din spate”.

Multe laude si pareri pozitive am adunat pe parcursul intregii seri de la diferiti ingerasi, romani, asistente ,pisici , pirati si alte specimene. Cat despre petrecere, a fost una reusita in ciuda faptului ca acest Valentino Kanzyani nu a pus muzica preferata de mine. Parca ii lipsea acea energie care te inalta si te face sa explodezi de placere de fiecare data. Insa e doar o chestiune de stil. Am avut multe conversatii cu diferiti oameni in aceasta seara, printre care si una in care mi s-a spus ,mai in gluma, mai in serios, ca as putea face un reportaj despre Midi, daca tot sunt studenta la jurnalism. Ei bine, pana cand voi fi capabila sa fac asta in mod profesionist, cred ca e suficient si un post pe aceasta tema.

Midi este pentru mine locul special in care ma simt cel mai bine.L-am descoprit in urma cu aproximativ un an si jumatate ,cand am fost cu prietenele mele in trecere prin Cluj. Mai exact la festivalul Delahoya 2008. Ne-a fascinat din prima clipa, lucru care ne-a facut sa revenim de cate ori am avut ocazia. Dar acum, de cand suntem studente aici, ne petrecem aproape fiecare weekend in aceasta locatie. Ne place acest gen de muzica, atmosfera inconfundabila, publicul receptiv la tot. Fara fite si figuri de “Obsession”, preturi ok, visualuri pe masura, oameni sociabili, aplauze si strigate la unison . Distractie si nimic mai mult. De fiecare data cand merg e diferit chiar daca e la fel. Imi da alta stare, alta energie. Nu ma plictiseste niciodata, motiv pentru care ma duc de acolo doar pe la 9 dimineata si inca as mai vrea sa raman daca nu m-ar durea picioarele de la atata dans .Am avut parte de petreceri memorabile printre care tin sa amintesc de Marco Carola, Booka Shade sau James Zabiela. Inca il astept si sper ca va veni Richie Hawtin.El este unul din putinii care inca nu au trecut pe aici. Pana cand voi reveni cu alte pareri, cred ca este cazul sa ma duc din fata laptopului care ma distrage de la invatatul pentru partialul de maine. M-a distras intreaga saptamana dar de data asta nu ii mai fac jocul. Modelelor de democratie, tot va deslusesc eu cumva !:-|

22 :40. Am ajuns in sala 9, CinemaCity, Iulius Mall. Dupa o mica neintelegere ,eu si prietenii mei am reusit sa ne ocupam locurile platite care aveau o vedere buna din spate.Sala e plina pe jumatate. Incepe filmul . Calitate excelenta, sunet impecabil, un ecran imens care parca ma acapareaza. Puteam observa toate detaliile cu o claritate de necontestat.Un prim cadru : o scena mare, fara public ,fara aplauze, doar el si incurajarile echipei sale pe care o numea “familie”. Regele pop m-a convins ca isi merita cu adevarat acest apelativ. Michael Jackson, acest copil captiv intr-un corp de 50 de ani, a dat dovada de mult profesionalism si multa pasiune pentru munca sa. Timp de o ora si jumatate i-am studiat toate miscarile ,naturaletea, simtul muzical si artistic. A fost dedicat intru totul carierei sale si a stiut sa isi pregateasca fiecare moment cu maxima atentie si precizie, punand suflet in tot ceea ce face. In ciuda faptului ca imbracamintea lui excentrica pur si simplu ne-a starnit rasul de cele mai multe ori, interpretarea ,coregrafiile si efectele folosite pe scena erau toate la superlativ. Cine fi crezut ca repetitiile vor duce la realizarea propriului sau film ? Cine s-ar fi gandit ca, de fapt, toata munca aceea va fi in zadar ? Sau ca perfectionalismul acela exagerat nu isi avea sensul ? Dupa ce am vizionat intreaga productie plina de melodii celebre, brusc ,totul s-a terminat. Cand nimeni nu se astepta sa se termine. Luminile s-au aprins si acesta a fost semnalul ca nu mai urmeaza nici un final spectaculos. A fost doar o repetitie ,de la inceput pana la sfarsit. Insa a fost ACEA repetitie.

 Si apoi mi-am dat seama ca, de fapt, continuarea filmului o stim cu totii. Nu e acel deznodamant ,in care personajul principal traieste fericit pana la adanci batranete, ci unul putin updatat zilelor noastre, daca pot sa ii spun asa, in care senzationalul este in prim plan :  o inmormantare falsa televizata, teste medicale timp de o luna, minciuni din partea familiei sale. Insa va fi o amintire ce nu poate fi schimbata a ceea ce a insemnat Michael pentru intreg globul pamantesc.

Noi am fost impresionati de acest film, chiar daca probabil fiecare aveam alte asteptari, si cred ca si-a meritat toti banii. De aceea, daca nu ai reusit si tu, cititorule, sa ajungi pana acum la cinema, mai ai timp si saptamana viitoare, cand va mai rula « This is it » in toate cinematografele din tara.

Imi place sa remarc lucrurile marunte cand merg pe strada. Imi place sa experimentez ,sa gasesc scurtaturi si fiecare zi parca e noua provocare, un nou traseu. Sunt atenta la unele detalii, studiez noile strazi pe care circul pentru a retine nume de magazine, de institutii si pentru a ma familiariza mai bine cu zona. Obisnuiesc sa ma uit si la oamenii care merg grabiti pe strada. Imi place sa le remarc unicitatea, felul diferit in care gandesc exprimat prin modul in care arata. Pe fetele unora se citeste cu usurinta si modul in care se simt :unii abatuti ,unii bine-dispusi dar majoritatea stresati, grabiti si enervati. Politetea a disparut de ceva vreme din trafic. Si poate incep sa o iau razna de la lectiile de limbaj nonverbal pe care nu de mult am inceput sa le restudiez la facultate, insa chiar am inceput sa fiu mai atenta la mesajele pe care le transmit oamenii cu subinteles. Din multimea de pietoni, azi am remarcat un cuplu care si-a trait de ceva vreme tineretea. Mergeau pe strada aglomerata si prea plina de claxoane pe la ora 3. Si eu ma grabeam sa ma duc de la facultate insa,pentru o secunda ,parca a stat timpul in loc. Din multimea care traversa i-am zarit doar pe ei doi, cu ochii atat de calzi si emanand o energie pura. M-au facut sa ma intreb oare cum voi arata eu peste vreo 50 de ani? Cum va arata intreaga mea generatie cand va imbatrani? Cum va fi cand vom sti ca viata aproape  si-a terminat probele de foc la care trebuie sa ne supuna? Ei se tineau de mana si pareau foarte fericiti asa cum erau. Parca nu aveau nici o grija. Si fericirea lor era molipsiotare. M-am bine-dispus brusc, dupa o ora si jumatate de matematici ingrozitoare. Simteam ca  mi s-a schimbat starea de spirit doar privindu-i. Cand am trecut pe langa ei mi-au zambit larg amandoi. Probabil au remarcat insistenta cu care ii priveam neintentionat dar senin. Le-am raspuns la zambet chiar daca nu imi sta in caracter sa fiu prietenoasa cu necunoscutii, dupa care mi-am continuat drumul. Dar imaginea lor in mintea mea a persistat ceva vreme. Parca mi-a luminat putin ziua asta mohorata de toamna tarzie. Mi-au amintit ca mai sunt oameni pentru care nu problemele sunt prioritatea ci felul in care stiu sa se bucure de fiecare zi pe care o au. Pentru ca fiecare zi ar trebui tratata ca o sarbatoare si traita ca si cum ar fi ultima, chiar daca majoritatea uitam sa o pretuim cu adevarat.

Si din nou Clujul.Viata lui activa este impanzita de diferite evenimente la care reusesc sa iau parte din cand in cand. Avand la intamplare o zi de joi libera si anume 22 octombrie 2009, am iesit si eu prin frumosul oras in care domicilez mai nou. Multi studenti ,o gramada de obiective, nici un gand concret. Este 4 si jumatate dimineata .Tocmai m-am intors de la concertul Vama care pot sa spun ca a fost bestial . In ciuda faptului ca interpretul ,minunatul Tudor Chirila ( si cand spun asta nu sunt sarcastica, chiar e minunat) era rupt de beat, el si-a facut datoria cu brio si a trecut in revista, timp de doua ore, cele mai cunoscute piese ale formatiei din noua si vechea ei formula. Ce mi-a placut cel mai mult ? Nu stiu, atitudinea, sarmul , increderea in sine, improvizatia, vocea. Totul era perfect, cantaretul si actorul din Tudor Chirila m-a acaparat cu profunzimea versurilor sale si am retrait o stare pe care de mult n-o mai traisem la un concert. Am fost placut surprinsa sa vad ca publicul nu a fost format excusiv din pitipoancele care obisnuiesc sa frecventeze clubul (pentru cunoscatori e vorba de Obsession) si chiar au venit si alte tipuri de persoane pe care nu ma asteptam sa le intalnesc vreodata aici. Atmosfera a fost incinsa la maximum ,mai ales in fata unde era imposibil sa stai mai mult de 10 minunte fara a fi strivit sau calcat de cineva. Insa din lateral a fost chiar placut si respirabil.
’’18 ani’’ ,’’Vara asta’’, ’’Epilog’’ sau ‘’Nu am chef azi’’ sunt doar cateva dintre piesele care au fost fredonate la unison de toata lumea si care ,cu siguranta, au reusit sa rascoleasca multe amintiri. Totul s-a terminat cu un val de aplauze si biss-uri interminabile.
In contradictie cu toate cele intamplate ,dupa concert , seara am sfarsit-o in compania Cosminei Pasarin care nu a facut nimic altceva decat sa-mi inspire mila, dansand alaturi de inca vreo 10 studenti si doua barmanite bete intr-un spatiu mare si gol , trist si obosit de urletul ei in microfon pe care abia reuseam sa-l deslusesc. La TV imi parea o fata mai stilata, care stie ce si cum sa raspunda fara sa dea in penibil, aici insa mi-a demonstrat contrariul. Apreciez totusi ca si-a facut meseria , daca asta poate fi numita meserie, chiar daca nu i s-au oferit cele mai bune conditii pentru ’’a performa’’. Prin urmare, m-am facut disparuta cu primul taxi in urmatoarele 15 minute si m-am intors in camera de camin de unde scriu momentan.
Asta cautam cand am venit aici. O viata activa, aglomerata ,cu multe posibilitati si oferte,ca sa am de unde alege fara sa ma plang ca ma plictisesc si ca nu am ce sa fac. Si asta am si gasit.  Trebuie doar sa stiu cum sa selectez locurile care intr-adevar isi merita renumele si atentia din partea mea.

Clujul.
Cat l-am asteptat.
Cu oamenii, aglomeratia si noutatea lui. Cu alte locuri de fracventat, alti colegi, alte cunostinte, alte reguli. Cu alt anturaj si alte prioritati. La cumpana adolescentina in care ma aflu, cred ca a fost bine venita aceasta schimbare. In ciuda faptului ca ma face sa ma simt mica si nesemnificativa intr-un amalgam de oameni diferiti, cred ca este un mare pas in maturizarea mea. Orasul ma invata sa fac fata unor noi provocari ,noi responsabilitati de care nici nu auzisem cand locuiam cu parintii. Invat sa ma descurc pe cont propriu si sa simt pe pielea mea cum e sa iau propriile decizii si cum e sa-mi ascult intuitia. Daca cumva gresesc, suport consecintele, iar daca reusesc satisfactia e mult mai mare decat inainte.
Am inceput sa fiu mai rabdatoare, sa nu mai am atatea pretentii si sa trec mai usor peste unele limite pe care nici nu stiam ca le aveam. Am realizat ca este destul de greu convietuiesti cu un necunoscut si ca este nevoie de multe sacrificii pentru o buna intelegere. Am observat ca negativismul nu duce nicaieri si ca doar cu zambetul pe buze voi reusi sa ii fac fata. De asemenea, am inceput sa vad care este adevarata valoare a banului si sa constientizez ce este cu adevarat important.
Am inceput sa nu ma mai plang din orice. Lectii am primit de peste tot din jurul meu. Ieri, am fost impresionata sa vad ca un baiat orb a venit la cursuri. Dupa ce s-a asezat in banca, folosindu-se doar de bastonul sau alb , si-a scos un notebook la care a atasat o pereche de casti, a intrat in Word si a scris tot cursul de la cap la coada. Se descurca doar dupa sunetele pe care le auzea de la Windows si nu a cerut ajutorul nimanui. Statea drept si asculta tot ce se intampla in sala. Motivatia sa m-a miscat. Chiar poate sa fie atat de mare dorinta de a avea un rost in viata? Chiar este posibil sa treci peste orice bariera doar pentru a-ti atinge scopul? Faptul ca vrea sa faca ceea ce ii place depunand atata efort m-a determinat sa ma ambitionez si sa nu renunt la ceea ce mi-am propus. Chiar daca in zilele acestea ma gandeam ca ar fi cazul sa renunt la o facultate deoarece timpul ma preseaza, voi continua cat de mult va fi posibil si voi incerca sa fac fata in continuare ambelor programe
Pentru mine, Clujul este o adevarata provocare ,dat fiind faptul ca fug toata ziua dintr-un loc in altul, de la placere la obligatie, pe jos, cu taxi sau troleu, incercand sa-i fac fata, in speranta ca imi voi atinge toate obiectivele pe care le-am stabilit pentru o zi fara sa abandonez la mijlocul unui orar prea incarcat. Clujul este o lectie de viata, o inspiratie , un loc pe care inca nu il inteleg, in care fiecare incearca sa se descurce cum poate. Un loc in care toti absolventii de liceu si-au adus cu ei intr-o camera de camin o parte din viata lor impachetata intr-o valiza. Un loc in care toti spera sa se afirme si sa devina cineva de care viitorul va fi mandru sa auda. Un nou mod de viata. Un nou domiciliu. Este CLUJUL.