Comunicare intraumana.

Să fi student e minunat, dar, cum nu mai ai dirigă, când ai probleme organizatorice, trebuie să apelezi mereu la secretară. Secretarele îs spaima facultăţii şi am văzut asta de la prima zi de înscriere. Tuturor le e groază să meargă să vorbească cu ele, dar oricât am vrea, sunt inevitabile. Parcă ar fi nişte balauri pe care îi deranjezi când ai o problemă de rezolvat.

Se presupune că  la angajare se are în vedere buna comunicare cu ceilalţi, buna organizare, răbdarea.. pe naiba. Astea de la noi nu au nici una din calităţile amintite mai sus. Pe lângă că au un program scurt, de la 9-12 ( şi mult prea matinal pentru mine, dar asta e altă poveste), tot ele sunt alea revoltate când le caută studenţii. Dacă se întâmplă cumva să ajungi la 12:05 la dânsele în birou, îţi scuipă în faţă că le-ai depăşit programul de lucru (scris mare pe uşă, cu font de 300, ca să îl vedem bine) şi nici nu discută cu tine. Şi reciproca e valabilă, respectiv dacă te prezinţi la 9 fară 5, te ţin în faţa biroului până la fix, că doar nu lucrează ele înainte de program.

Tot timpul m-au enervat la maxim oamenii incompetenţi, care nu îşi merită locul de muncă, chiar şi cel de secretară, pentru care să zicem că nu îţi trebuie mare talent. Adică, de ce te-ai enerva când te caută cineva pentru o notă, o adeverinţă, sau alte prostii de genul, dacă asta e tot ce trebuie să faci? De ce trebuie să răspunzi sec la telefon, fără pic de bună-voiţă în glas, repezindu-l pe cel de la capătul celălalt al firului, care doreşte să fie lămurit? De ce să te plângi atâta de la simplu fapt că trebuie sa tragi la xerox nişte hârtii, xerox care, de altfel, este chiar în dreapta ta, deci practic nu trebuie decât să apeşi pe doua butoane?

Înţeleg, probabil unele persoane nu sunt făcute pentru a vorbi cu oamenii, dar dacă simt că nu se descurcă, pot oricând să îşi caute altceva de lucru, ceva ce nu implică comunicare. Dar nu, am uitat, de fapt nu ele sunt de vină, ci noi, că avem probleme. Şi România asta, pentru că e nevoie de atâtea hârţoage, pe care ele trebuie să le completeze.

Ei bine, o să avem în continuare suficiente “probleme”, deci nu aveţi altceva de făcut decât să ne suportaţi, la fel cum nici noi nu avem de ales decât să trecem peste lipsa voastră de amabilitate, cea de toate zilele.

PS: Tocmai am fost informată că secratara de la publicitate e o “sweet”, şi stă separat de celelalte. Era vorba de cea de la ştiinţe politice, draga de ea, ea era al4-lea balaur

Bun. Am ajuns şi eu acasă, după doua zile. La Cluj, mă refer. Ai mei mi-au reproşat şi au început să mă verifice prin telefoane insistente fiind de părere că mă cam lungesc cu ieşirile, dar pur şi simplu nu pot să mă mai satur odată. Tot timpul m-aş duce undeva, numai să nu stau într-un loc.

După o zi de lenevit în pijamale alături de prietenele mele, am reuşit să ne mişcăm şi noi, cu chiu, cu vai, către oraş. Şi ca să menţinem tradiţia acestei săptămâni de a merge tot prin locuri prin care nu am mai mers, am zis că azi vom experimenta o ceainărie. Nişte poze de pe net pe care le-a găsit Raluca au reuşit să mă convingă să caut locul cu pricina. Arăta prea bine, nu credeam că poate fii chiar aşa. Mă gândeam că e mult Photoshop la mijloc, dar acum m-am convins că există cu adevărat. Undeva pe Emil Racoviţă se situează.

De afară arăta ca o casă părăsită, iar întunericul orei 21 şi fulgii care au început să cadă insistent favorizau tabloul straniu. Primul reflex a fost să dăm înapoi, dar dacă tot ne-am obosit să cautăm locaţia, am zis să intrăm să vedem despre ce e vorba.

La intrare, după cum scrie şi pe site, a trebuit să ne descălţăm, iar apoi să ne căutăm loc în una dintre cele 4 încăperi. Stateau oamenii peste tot pe jos, pe covor, în grupuri sau câte doi, şi se bucurau de atmosfera asta familiară pe care această casuţă o putea oferi. Deja parcă începeam să mă simt ca acasă, plimbându-mă dintr-o încăpere în alta. Am mers în cea cu pentagramă, după cum ne propusesem la vederea pozelor, iar după ce ne-am făcut comode, am uitat total de reacţia noastră din faţa casei.

Aici, lumea stătea pe jos, pe covoroaşe, perne sau saci din aceia gen fotoliu, în jurul unor măsuţe minuscule si joase, de lemn, în forma de stea. Tavanul parcă era o constelaţie ce lumina continuu, ca la planetariu. Cred că cel care a amenajat casa, pe nume Samsara, a avut o idee mai mult decât tare şi foarte originală, iar muzica aceea psyho, chillout era perfectă, mai ales că am avut parte de un live-set din partea unui brazilian.

Ne-am luat ceaiuri de diferite arome, ciudate dar interesante, pe care chelnerul zâmbăreţ care ne servea îmbrăcat în pijamale, ne-a recomandat să le bem fără zahar sau miere, pentru a simţi aroma. Eu mi-am luat ceva cu Japan Cherry dar nu m-am putut abţine să nu îmi pun puţin zahăr, pentru că nu eram obişnuită să îl beau fără nimic în el. Oricum, a fost destul de bun.

Toate astea la un loc, împreună cu tinerii care se mai relaxau alături de noi, stând întinşi şi ascultând doar muzica asta atât de chill, m-au făcut să cred că locul ăsta e incomparabil cu oricare altul în care am mai fost.  Parcă pluteam, parcă eram în alt ţinut, cu totul special. Cu siguranţă ne vom mai întoarce în Samsara, cu prima ocazie.

Am pus şi câteva poze de acolo, de proastă calitate ce-i drept, doar pentru a-şi face curioşii o idee. Însă nu poate fi simţită senzaţia asta pe care eu am avut-o decât atunci când eşti acolo. Sunt poze făcute doar cu un telefon, nu avea rost să stric atmosfera cu bliţul.

Totul a început vineri când am primit un anunţ  pe grupul facultăţii de jurnalism, cum că s-ar face angajări la o noua instituţie media. Anunţul suna chiar promiţător, mai ales că venea din partea unui profesor de la facultate. Cam aşa arăta mail-ul:

” Dragi studenti jurnalisti,

Am fost contactat de domnul Tripon, om de afaceri, care vrea sa deschida o importanta instututie media (ziar, radio, TV).
Am fixat o intalnire cu cei interesati, pentru luni, 1 martie 2010, ora 12,00, la sediul firmei sale: Str. Argesului 6 (in zona Pietei Mihai Viteazul si a Liceului Balcescu), aproape de Canalul Morii.
Telefonul domnului Tripon: 0749-496724.
Ii rog pe cei interesati sa mearga la acea intalnire.
Eu nu il cunosc pe domnul Tripon, care a venit la mine din partea unui prieten comun, domnul prof. univ. dr. Emil Luca, de la USAMV.
Ii rog pe liderii de an sa ma tina la curent cu rezultatul intalnirii.
Cu urari de succes,
Ilie Rad”

Momentan nu eram neapărat în căutarea unui job, dar mi-am zis să încerc, că nu mi-ar strica puţină experienţă în domeniu.  Aşadar, luni dimineaţa grăbesc puţin plecarea din Zalău şi fac cumva să ajung pe 11 în Cluj, iar la 11 jumate mă întâlnesc cu câteva colege pentru a căuta împreună respectiva adresă.

Am ajuns undeva în zona minunatului  Bamboo, la o piaţă cu tarabe pline de chinezării şi zarzavaturi. Respectiva adresă ne-a dus fix în mijlocul ei, în faţa unei porţi roşii, de fier, cu tot felul de modele increţite, poartă ce împrejmuia o clădire ce nu ne încuraja prin aspectul ei.

După ce câţiva colegi mai mari ne-au sfătuit, râzând şi glumind, să plecăm acasă că se tem de concurenţă, am încercat să purcedem în respectiva curte, din ce în ce mai mirate. Ce sediu de firma e ăsta ? De ce nu şi-a specificat domnul  respectiv numele firmei, pentru a şti ce să întrebăm ? Cand am ajuns la uşa clădirii, am văzut că acolo era, de fapt, intrarea la un magazin en-gros. Am vrut să facem stanga-împrejur, crezând că anunţul a fost o glumă, dar vânzătoarele ne-au încurajat să mergem pe holul de alături, probabil ştiind despre ce era vorba. Amuzate, am trecut prin două pivniţe, că nu pot să le numesc altfel, cu multă igrasie şi cu un linoleu murdar pe jos, ca să ajungem în aşa-zisul sediu al marelui“ omului de afaceri”. ’’Biroul său’’ era o tarabă de aceea de beton, iar de jur-împrejur erau doar saci de cartofi, lazi cu morcovi sau ceapă.  Să nu mai spun că mirosea ca într-un coteţ de gaini iar acoperişul era făcut din multe umbrele deschise, puse una langa alta, şi din celofan. Ce privelişte minunată !

Şi să fi văzut toată secţia de jurnalism venind până aici, cu toţii aranjaţi, arătând prezentabil, cu mari aşteptări de la respectiva întâlnire, şi ieşind râzând ca la circ de aberaţiile acestui nene ce se autointitulează om de afaceri. De fapt era doar un barbat, nu departe de varsta a3a, îmbrăcat ca atare (nici urmă de costum, să nu mai vorbesc de pantofi), ce făcea multe greşeli de acord în vorbire şi ce avea multe pretenţii de la noi. Oricum, el avea săracu planuri serioase ! Vroia să facă o antenă pe satele din Cluj pentru a-şi promova agricultura, că a auzit el că aşa se face în Europa. Vroia să aibă televiziune, radio şi un ziar, ’’Roua’’ , şi în toate să-şi promoveze afacerea. Bani nu avea tare mulţi pentru a ne plăti, dar a auzit că sunt ceva fonduri pe care le-ar putea obţine în viitor, dar oricum, el ne oferă toate condiţiile, ce constă intr-un calculator pentru a scrie articolele. Da, ce sa spun, parea a fi un adevarat lux…

În discursul său despre ecologie şi altecele, mai preciza tot la 5 minute ca are nevoie doar de oameni inteligenţi şi care şi-au luat licenţa şi se descurca singuri. Ca doar nu acceptă orice începător de anul I la el la instiţutie.

Era foarte sigur ca banii vor veni ei.. mai târziu. Nene ! Baga-ţi minţile în cap! Oare ai dat anunţul după ce ai visat numai fonduri europene noaptea trecută ?

După multe gândeli şi răzgândeli, mi-am făcut timp să  îmi îndeplinesc şi acest moft, de a mă tunde mai scurt.  Aşadar, am fost prezentă vineri la 5 în faţa salonului de pe Horea, unde, spre uimirea mea şi a trecătorilor, se tundea.. în mijlocul trotuarului. Mare mi-a fost mirarea să aflu că s-a luat curentul şi, după o săptămână de aşteptat cu nerăbdare, a trebuit sa mă reprogramez. Unii au spus ca e un semn şi mi-au recomandat să renunţ, dar eu, după specifica-mi incăpăţânare, am ţinut-o pe a mea.

Şi după o noapte de tocuri combinate cu mult dans la Midi, am facut marele efort să mă trezesc sâmbătă de dimineaţă, pentru a fi prezentă la locul cu pricina. Chiar dacă majoritatea, până şi cel care m-a tuns, mi-au regretat podoaba capilară, ei bine, mie mi-a fost mai mult decât uşor să vad cum se duce codiţa pe apa Sâmbetei. Până şi canadianca ce îşi punea extensii în dreapta mea s-a rugat de mine ba în franceză, ba în engleză, să fug cât mai pot şi să nu îi repet greşeala. Normal că nu am băgat de seamă nici spusele acesteia.

Aşadaar.. tadaaam!

Înainte                                                                                                              După

Nu am regretat câtuşi de puţin vreo 30 de cm de păr, cât mi-am tăiat din el. Chiar dacă nu a ieşit întocmai cum vroiam eu să iasă, e ok şi aşa. Mult mai comod, fără să se încâlcească şi să mai pice peste tot :)

A fi student poate fi, pentru început, un lucru destul de plăcut. După ce treci de admitere deja te şi imaginezi cu noul tău statut, având parte de distracţie cât cuprinde, umblat hai-hui fără explicaţiile de rigoare şi independenţă pe toate planurile. Numai că lucrurile încep să se complice la partea cu organizarea, doar la gândul că părăseşti patul tău şi mâncarea lu’ mămica. Trebuie să îţi faci planul pentru cazarea şi masa zilnică de pe parcursul următorului an universitar.

După cum se ştie, universităţile oferă cazare studenţilor la camine studenţeşti, în proporţie de cam 30%, restul apelând la chirii sau rude. Din păcate şi din fericire, nu mă găsesc printre cei care au fost repartizaţi prin căminele universităţilor, dar ieri am petrecut o zi şi o noapte în campusul studenţesc vestit al Clujului, în Haşdeu, şi am reuşit să îmi fac, cât de cât, o părere.

Pentru cei care nu au fost încă pe aceste meleaguri, pot spune că e primitor, simplu, cu multă verdeaţă, copaci bătrâni şi multe scări de urcat. În incinta lui se găsesc 16 camine, cantina şi o bisericuţă de lemn. Cred ca poate fi distractiv să stai aici dar la scurt timp am început să îi văd şi dezavantajele, rând pe rând.

Când mă întorceam noaptea din oraş, 2 poliţişti scriau un proces verbal unuia, la uşa alăturată, pe motiv că a ramas peste noapte la una dintre fete. Uitasem că regulile în camine sunt destul de stricte în privinţa orelor de vizită, şi nu mai au voie să intre persoane străine după ora 22:00. Pentru mine a fost mai uşor să rămân, ţinând cont că mă aflam într-un camin de fete iar prezenţa baiatului a fost destul de uşor de observat în peisaj.

Un alt dezavantaj este numarul mare (5) de fete care sunt repartizate într-o cameră, mai ales dacă respectivele nu sunt prietene sau dacă nu au de gând să fie. Stilurile diferite sunt destul de greu de armonizat sau suportat. La un moment dat poate deveni deranjant faptul că una vrea să înveţe, alta să dea muzica la maxim sau alta să plângă că a parasit-o prietenul. Asta depinde însă doar de norocul şi personalitatea fiecăruia.

Desigur, şi spaţiul din dulapuri este un inconvenient, mai ales dacă discutam despre fete, care de obicei îşi cară cu ele toată casa. Este destul de greu să împarţi doua dulapuri normale la 5 persoane care parctic îşi schimbă oraşul, nu?

Cel mai mare dezavantaj mi s-a parut însă baia la comun, pentru că în caminele de genul ăsta poţi da de toate tipurile de persoane, care sunt sau nu capabile să întreţină curăţenia la toalete. După reclamaţiile postate pe uşa, am observat ca educaţia nu e tocmai punctul forte a majoritaţii locatalelor de la etajul 1 a caminului, ţinând cont că mi s-a confirmat faptul că femeia de serviciu îşi face treaba în fiecare dimineaţă.

Iată ce revoltă şi ce conversaţie a izbucnit pe uşile de la baie

Dar trecând peste toate acestea amintite mai sus, nu te poţi considera student dacă nu ai stat măcar o scurtă perioadă la un camin.

Şi fiindcă azi a fost o zi cu soare, mai mult decât frumoasă pentru această perioadă, în drumul meu spre facultate de la caminul cu pricina, mi-a fost dat să cobor Piezişa cu ale ei terase arhipline de studenţi şi mi-am dat seama că nu e chiar aşa de rău. Îmi creştea inima pe măsură ce înaintam şi vedeam atmosfera aia de relaxare totală, aşa  încât mi-a zburat tot cheful de mers la cursurile alea plictisitoare de dupa-amiază.

Asta e adevarata viaţă studenţească, unde tinereţea şi buna-dispoziţie pluteşte în aer, alaturi de muzica data tare şi berea rece prezentă pe toate mesele.

Da, sunt conştientă de calitatea articolelor din revistele glossy.  Şi da, multă lume spune că jurnalismul adevărat nu se găseşte în acest tip de publicaţii. Nu neg acest lucru, dar vrând-nevrând, majoritatea le citim, cu sau fără intenţie. Eu personal, recunosc că le citesc mai mult intenţionat, adică chiar îmi stric banii destul de des pe prostioarele astea.

Mă relaxez când arunc o geană peste paginile în care se scrie despre noile trend-uri în materie de modă, mă amuză testuleţele acelea infantile despre ce tip de prietenă/iubită/amantă/inamică eşti,  îmi plac interviurile cu vedetele care îşi merită acest statut şi mă enervează horoscopul (ştiu că sunt inventate de redacţie, fără a se ţine cont de ce “spun astrele”) precum şi rubrica do/don’t  (mereu e total neinspirată şi făcută doar de umplutură).

Dar cel mai mult admir editorialele, fotografiile artistice realizate pe o anumită temă, prezentând noile colecţii ale sezonului.

În “lecturile” mele recente ale revistei ELLE, online de data asta, am dat şi de un eveniment “Fashion Week Fall 2010 Runway Visions: The Blonds”.  Aici apar astfel de fotografii,  în care predomină tema animalelor salbatice (la propriu), metalul, tonurile de negru şi auriu, lanţurile şi, desigur, ţintele care fac ravagii în ultimul timp.
Aşadar, mai jos puteţi vedea cateva modele originale ale prezentării, ce a avut o abordare nouă, revoluţionară şi şocantă pentru toata lumea :

M-am obişnuit în timp să vad animal print de leopard la unele, chiar dacă nu a fost niciodată preferatul meu, dar parcă totuşi… ce-i prea animalic strică .

Mi se pare trist să-mi manifest frustrarea pe blog, dar simt nevoia să scriu. Am observat că îmi face bine şi mă linişteşte mereu treaba asta.

Uneori mă gândesc ce plăcută ar fi viaţa dacă nu ar exista dezamăgirea. Nu ne-am mai face griji că am putea-o primi sau oferi. Nimeni nu e fericit când aude de ea. Păcat însă că, în ultima vreme, îmi taie calea mai mereu. Am fost dezamăgita de unele păreri, de mentalitaţi sau chiar şi de unele persoane. Poate şi eu le-am dezamăgit, la rândul meu. Am reuşit să descopar că unii nu sunt aşa cum credeam eu că sunt.

E un sentiment tare aiurea, care te macină uneori şi nu-ţi mai dă pace. Îţi poate strica toată ziua, te poate lovi brusc şi ireversibil, te poate face chiar să plângi. Şi e bine să plangi, câteodată îţi trece. De starea aia de şoc din momentul în care conştientizezi ce s-a întâmplat vorbesc, că de dezamagire în sine nu poţi scăpa aşa usor. E greu să ştergi totul cu buretele, dar fi fericit dacă vei reuşi într-un final.

Dar măcar te trezeşte la realitate. Ajunge cu atâtea vise, speranţe deşarte şi stări de reverie continuă. Viaţa nu e tot timpul roz, chiar dacă ne-am dori asta. Să spunem lucrurilor pe nume. Fără ocolişuri, fără să ne ascundem după deget. Nu e bine să aştepţi prea multe de la oameni, că nu vei primi nimic. Poate un şut în fund sau un duş cu apă rece, depinde cum vrei să-l numeşti. Oricum rezultatul e aceeaşi stare neplăcută, de care fugim cu toţii.

Supraaprecierea lucrurilor nu e buna de nimic. Mai bine e să fii surprins de cineva pe care l-ai subestimat, decât să crezi prea mult în cineva, mai ales când nu îl cunoşti cu adevărat. Sau când crezi că îl cunoşti cu adevărat. Totul e un joc de cuvinte care, indiferent de ordine, are tot valoare de adevăr. Ironică treabă.

Am vrut să fiu eu la volanul vieţii mele şi am sfârşit cu multe răni pe suflet în urma naivităţii şi încrederii prea mari acordate oamenilor de lângă mine. M-am bazat pe forţele proprii mereu, iar acum s-au dovedit a fi slabe, nesigure şi trecătoare.

Voi învăţa să mă aştept să fiu dezamăgită, iar când nu se va întâmpla mă voi bucura. Nu mă va mai lua nimic prin surpindere. Şi aşa voi fi capabilă să trec uşor peste dezamăgire, chiar şi cu zâmbetul pe buze. Până atunci, mă obişnuiesc cu starea asta tâmpită care nu prea vrea să-mi dea pace.

Mi s-a propus să plec la studii in străinătăţi, şi nu am vrut. Am refuzat o ţară dezvoltată, o escapadă din rutina asta care, deşi mă omoară uneori, e placută. Da, ştiu, majoritatea vă gândiţi ce a fost în capul meu să refuz o asemenea ofertă. Sincer, nu ştiu nici eu exact. Dar orice ar fi, nu vreau să mă ştiu plecată de pe plaiurile mioritice mai mult de.. 2 saptamani?
Ce-i prea mult, strică.
Făcând abstracţie de motive precum lipsa familiei şi a prietenilor, cheltuieli mari şi alte poveşti organizatorice, mă gândesc doar din privinţa locului în care mi-ar plăcea să îmi petrec timpul. Şi tot aici aş ajunge. Ţin prea mult la accentul meu de ardeleancă pentru a-l putea părăsi în schimbul unei eventuale franceze stâlcite.
Şi cam aşa vad eu lucrurile. Îmi imaginez România ca pe o femeie, trebuie acceptată cu bune si cu rele. Participanta la concursul de Miss încă nu ştie să se pună în evidenţă. Europa a plasat-o bine, supravieţuieşte şi aşa, dar nu îi prea iese catwalk-ul. Mai are mult de recuperat până când va avea o şansă la locurile fruntaşe. E încă într-un stadiu primar, parţial exploatată, dar frumuseţea există. A fost terfelită, împorşcată cu noroi şi vorbe grele, dar le-a suportat pe toate, ascunzându-şi amarul după crestele carpatice. Deja ştie să sufere în tăcere.
Îi aud pe mulţi cu planuri de mutat în Londra, America, Franţa.. iar eu? Tot ce îmi doresc este să mă duc la Bucureşti în următorii ani, după ce ma satur de Cluj. Deci tot în România. De ce Bucureşti? Pentru mulţimea de oportunităţi pe care nu o poţi găsi în nici un alt oraş din provincie. Capitala e numai una, şi vrând nevrând, oferă multe chiar dacă are şi minusuri destule: oameni prea grabiţi, trafic infernal, mizerie, manele, lipsă de maniere şi cultură. Da, e tot ea, aceeaşi Românie despre care începusem să vorbesc. Însă eu o iubesc.
Mi s-a întâmplat recent să realizez că îmi place un anume X, fară un motiv plauzibil, şi să mă mire alegerea făcută, care nu e tocmai în concordanţă cu pretenţiile pe care le am, e chiar în opoziţie în anumite privinţe. Dar îmi place şi atât. Nu îmi pot justifica alegerea.
Aşa e şi cu România. Ea ştie să fie femeie. Şi o femeie iartă multe, ştie să sufere, să rabde, să plângă. Ştie să se accepte. Cu lacrimile ei, cu copii ei abandonaţi, cu gunoaiele care zac peste ea. Ştie face faţă pericolelor fără să se plângă. Ştie să aştepte. Răbdarea e viciul ei.
Câteodată îmi doresc să iau marea şi să o spal de toate. Dar nu e timp. Marea e ocupată cu fluxul si refluxul.
Oricum, Românico, tu să ştii că nu eşti urâtă. Oamenii te-au deformat. Daca eşti josnică, e pentru ca ei aşa te-au vrut. E urâtă doar oglinda în care te priveşti şi pe care ţi-au dat-o alţii. Eşti plină de gropi, dar ele pot fi astupate. Pământul tău, în adâncul său, e nobil. Ţi-o spun asta copacii care au mai rămas, păsărele care te cutreieră vara, soarele care înca te mai încălzeşte necondiţionat şi luna care veşnic te veghează. Iarba crudă, păpădiile, râurile sau munţii. Toate o strigă la unison.
Tu ai de toate şi nimic. Eşti imprevizibilă şi surprinzi. Ne laşi să iţi descoperim singuri peisajele. Te menţii rustică şi modernă în acelaşi timp. Eşti doar una, greu de egalat, încă tânără.
Şi de aia te iubesc. Şi rămân aici.

Am observat, în ultima vreme, că cel mai des îmi cumpăr papuci. Nu ştiu de ce îmi place să îi aleg, şi dacă mi se pune pata pe o pereche anume, fac orice să mi-o cumpăr, indiferent de cât sunt de purtabili/comozi. Ceva de genul ăsta mi s-a întâmplat săptamana trecută în mall, când am dat, din greşeală, peste o pereche absolut minunată, chiar dacă mărimea tocului era puţin exagerată.  
I-aş fi cumpărat pe loc, dar a apărut un mic inconvenient în “viitoarea noastra relaţie”, o aşa-zisă nepotrivire de caractere. Mai exact, singura pereche disponibilă în magazin mai era 40, mărime mult prea mare pentru mine. Aşadar, am venit eu frumuşel acas’ şi m-am pus să-mi căut intensiv pe net pantofii mult doriţi. Nu am avut norocul să îi găsesc, dar am dat peste câteva perechi cel puţin interesante.. dacă nu şi ciudate. Priviţi câtă imaginaţie poate zace în mintea unui designer:)) :

Şi ultimele sunt cele mai tari, pentru care mă îndoiesc că nu s-a folosit Photoshopul:))

Pfff… greu ţi-ai mai revenit şi tu, blogule! Erori peste erori, dar pana la urmă ai supravieţuit. Şi asta datorită lui SID, care a avut răbdare să îţi găsească ”buba” şi să te facă din nou funcţionabil. Totodată, capatat-ai şi o temă nouă, că prea te-a obosit anterioara. Mulţumiri incă o dată!

Cât despre mine, toate bune şi frumoase. Am supravieţuit şi dublei sesiuni. Un nou bilanţ nu işi are rostul, dar în orice caz, am reuşit să îmi depăşesc limitele. Şi mă simt bine după treaba asta. Parcă am făcut ceva bun pentru viitorul meu. Nu ştiu cât mă va ajuta şi dacă mă va ajuta toată harababura acumulată în nopţile pierdute cu cartea în faţă, dar mă bucur că acum s-a terminat. Mi-am reamintit de luni încoace ce bine e să stai, să te uiţi la TV şi la filme, să pierzi vremea fără să îţi pese.

Am reuşit şi eu să văd ”The box”(foarte interesant filmul, îţi ia ceva vreme sa înţelegi cine, ce şi cum) , ”Precious” (ei bine, povestea ei e chiar impresionantă, îl recomand fetelor în mod special, pentru că baieţilor cred că le va fi mai greu să îl înţeleagă în esenţa lui) şi nu în ultimul rând, mult-discutatul ”The Imaginarium of Doctor Parnassus”( foarte tare ideea, e chiar deosebit filmul iar Johnny Depp m-a încântat cu rolul său).

Deja îmi mai pregătesc câteva pentru următoarele zile iar qTorrentul abia mai face faţa torrentelor cu mulţi Giga pe care m-am entuziasmat să le descarc. Mai am vreo două zile libere, după care o iau de la capăt, cu capitolul frumos, gen… “măriri&restanţe”? Să ne vedem cu bine după!

Va scriu direct de aici, din mijlocul indragitei si atotputernicii sesiuni. Cred ca mai tocilara ca acum nu am fost in viata mea, nici macar cand am dat vestitul examen de bacalaureat. Un scurt bilant, dupa o saptamana de stres continuu care parca nu se mai termina niciodata. Ca si un fel de articol de coloratura, in care nu e important decat contextul si circumstantialitatea, nu neaparat actiunea. Dupa examenul de azi de la genuri, numai definitii am in cap:)).

Asadar:

ultimele 7 nopti au avut cate (maxim) 3 ore de somn/ noapte,

am dat 6 examene+ predat un portofoliu ,

am consumat un bax de red bull si cateva cafele,

nu am consumat prea multa mancare,

am  trecut printr-o inundatie in toiul noptii trecute,

zac alaturi de un mare teanc de carti si hartoage in mijlocul camerei,

ma plang la telefon la unu’, altu’ ca nu mai pot.

Si, pe langa toate cele enumerate mai sus, insomnia din noaptea asta a pus capac + o alarma de masina pornita sub geamul meu, care ma calca pe nervi de cateva ore bune.

Maine de la 8 alt examen pe care e destul de posibil sa il pic pentru ca nu am avut timp sa invat prea bine, din pacate. Chiar nu am avut, si de data asta nu e o scuza tampita si penibila, pe care o folosesc de obicei din comoditate pentru orice nu am chef sa fac. De data asta chiar mi-am dat silinta mai mult ca nicodata, chiar m-am pus serios pe treaba. Ce poate fi mai placut decat sa te uimesti pe tine insuti?:)) Ma duc sa mai incerc sa dorm, mai am 2 ore jumate la dipozitie…

Imi aminteam astazi, stand la povesti, ce bine era cand eram mici, fara atata stres si fara nici o grija. Imi vine in minte imaginea prietenelor mele din copilarie cu care obisnuiam sa impart aceeasi felie de paine unsa cu dulceata, prin fata blocului, si cu care jucam o multime de jocuri stupide pe care pana seara la 11 cand ne chemau parintii in casa. Unde sunt fetitele alea neastamparate care fugeau toata ziua si o strigau pe “mami” respectiv “anya”(tot mami dar in ungureste.. ca deh.. traiesc in Ardeal si asta imi ocupa tot timpul:) ) sa iasa la geam sa le arunce cate ceva?
Timpul ne-a distantat foarte mult si e putin ciudat cum cea mai buna prietena se transforma in cativa ani intr-un strain. Fiecare se ocupa cu viata ei mult prea ocupata de facultate sau servici, si fiecare am uitat ce bine era mai demult cand ne intalneam pe la 10-11 in fata blocului sa ne jucam.

Nostalgia ma cuprinde cand ma gandesc la genunchii mei mereu loviti de la cazaturile pe care le luam din plin (nu ratam niciuna), la Hubba Bubba de mere pe care o mestecam non-stop, la acadelele cu fluier sau bonibon, la campionatele de sarit elastic sau la multimea de paturici care se intindea in scara blocului, cand ieseam afara mai multi care eram de-o varsta, cu papusile si masinutele.
Am avut si perioadele cu zmeele, pistoalele cu bile, gloantele sau laptenis in mijlocul drumului. Cateodata ne faceam formatii (eu personal am fost in ASIA, Candy si de Bambi nu sunt prea sigura, nu-mi mai amintesc exact :)) ) si dadeam concerte prin scari de bloc, dupa care organizam concursuri cu premii constand in bomboane sau suc la tec, slabiciunea anilor ‘90. Asta desigur, dupa ce ceream o intrare de 500lei(vechi) de persoana ca sa strangem bani sa cumparam cadourile. Acum imi dau seama, ca de mica aveam putina initiativa .

In luna mai mergeam la garaje sa prindem carabusi.
Prin vara, baietii obisnuiau sa sperie fetele cu cozi de soparle sau soricei morti. Simpaticii de ei, s-au intalnit destul de des de mustrarile taticilor revoltati pe baietii care le sperie odraslele.
Si mai aveam un obicei. Dupa ce ploua, rupeam cozile de la papadii si, dupa ce le imparteam in patru la fiecare capat, le puneam in apa sa se increteasca. Si stateam si ne uitam la spiralele perfecte, dorindu-ne sa fie ondulerile din parul nostru. De aceea le mai foloseam pe post de peruca la papusile Barbie. La ce ciudatenii ne statea mintea cateodata!
Mai tin minte ce mult il uram pe Sfantul Gheorghe, cand primeam baloane cu apa fix in cap de pe balcon, asta daca nu se gasea ceva destept sa toarne direct cu galeata. Se oprea apa in scoala pentru a-i opri pe stimabilii binevoitori de atacuri si bombardamente cu apa, dar era inutil efortul. Tot faceau ei rost de apa, daca era cazul utilizau si ultimele resurse (respectiv apa amestecata cu praf de creta din galeata pentru spalatul buretelui), in speranta ca nu pleaca nici o fata acasa fara sa fie udata macar o data in acea mirifica zi.
Imi mai amintesc eu de perioadele in care mergeam la scoala cu o ora inainte in timpul iernii ca sa nu fiu ,,spalata’’ cu zapada. Sau de Mos Craciun, de care eram convinsa ca exista (care era de fapt vecina de la 3 cu costum de mos) caruia/careia i-am spus multe poezii si i-am cantat atatea colinde pana (l-)am plictisit(-o). De neuitat Craciunul ala, din ‘95, daca bine imi amintesc. Cred mai am si o poza de atunci.
Interminabile povesti ar fi pe tema asta si multe amintiri pe care le voi pastra mereu intr-un loc special. Indiferent de locul in care voi aunge, meleagurile mioritice(in fata si spatele blocului D26) imi vor aminti mereu de infantilismul si inocenta copilariei mele. Una fericita si fara griji. Asa copilarie ii doresc oricui, dar parca, in ziua de azi e cam imposibil, tinand cont de preocuparile internaute ale copiilor din ziua de azi. Insa asta e un alt subiect, de care nu vreau sa ma leg acum. Poate intr-un viitor post.

Dupa o astfel de calatorie in timp, cred ca pot sa ma apuc si eu linistita de lucru, ca deh, vine sesiunea, asta aud peste tot :-| …

Ajuns-am din nou la Cluj, in varful patului de la camin, cu laptop-ul in brate la ore tarzii. Ca sa iau o mica pauza de la scrisul unei teme destul de stupide care imi mananca rabdarea si pe care nu am binevoit sa o fac in vacanta, voi incepe si eu omeneste prin acest prim post pe anul asta si voi ura tuturor cititorilor, care ma simpatizeaza sau nu, un sincer si calduros  ”La multi ani!” pentru 2010.

Am speranta ca acesta il va depasi pe 2009 din toate punctele de vedere. Nu voi face nici o retrospectiva a ceea ce am facut pe parcursul anului trecut, si nici nu imi voi face o lista cu obiective greu de atins pentru cel care urmeaza. Spun asta deoarece am vazut ca e o moda pe bloguri sa postezi asa ceva. Eu  voi lasa lucrurile sa curga de la sine. 

Tot ce pot face este sa  imi promit ca voi spune mai des “da” lucrurilor pe care in mod obisnuit nu le-as face. Nu voi mai lasa ocaziile sa treaca pe langa mine si voi apela si la unele schimbari majore pe viitor. 

Voi incerca sa imi depasesc limitele si sa trec mai multe obstacole decat mi-as putea imagina.
Voi incerca sa fiu mai deschisa la orice si voi incerca sa cunosc si alti oameni decat cei cu care m-am obisnuit.
Voi inceta sa nu ma mai plang din orice. 

Anul acesta va fi un an-experiment in care sper ca voi reusi sa hotarasc ce imi place si ce nu. Este un an al hotararii si al deciziilor importante. Dar ajunge cu vorbaria asta din care nu se intelege nimic concret. Pe parcursul lui 2010 va veti da seama mai bine la ce ma refer in randurile scrise mai sus. Imi voi da seama si eu, de altfel.

Un an bun va doresc si inca o data, La multi ani!

… e sarbatoarea mea preferata:)

Si apropo de asta.. anul asta nu am mai trimis mesaje de Craciun. Cu cat primeam mai multe, cu atat ma simteam mai prost. In noaptea de Ajun am colindat pana dimineata, in prima zi de Craciun am dormit pana seara, cand am iesit in oras si din nou m-am intors acasa spre dimineata. Acum, dupa ce mi-am refacut fortele si am ajuns cu orele de somn la o limita acceptabila, puteam fi capabila sa scriu ceva rapid, dar e cam tarziu:).

Nu am dat nici un raspuns colegilor de la facultate, prietenilor sau amicilor in ale caror agende telefonice  m-am ratacit si eu, sau care au avut buna-vointa sa se gandeasca si la mine de sarbatori. Insa, dupa ce am citit postul lui Tudor Chirila, despre mesajele de Craciun cautate pe google si trimise sub forma de mass, mi-am dat seama ca are mare dreptate. Ce sens are sa trimiti un mesaj preconceput, general si adresat oricui, fara nici o valoare personala?  Doar pentru a face prezenta in inbox-ul telefonului cuiva, care nici nu va citi probabil mesajul  tau identic sau putin reformulat fata de multe altele primite in ziua de Craciun, de la persoane la fel de neinspirate ca si tine?  Ei bine, ca sa ies putin din acest cliseu, cred ca voi face o urare sincera, aici, online, pentru cei care citesc blogul, chiar daca este tot una generala, iar restul le voi face fata in fata.

Ca sa nu incep cu extrem-de-folositul “Fie”, ma voi adresa direct tie, cititorule, si iti voi spune ca iti doresc tot ce imi doresc si mie: sarbatori frumoase, chiar daca temperatura a luat-o  razna si nu ne ofera atmosfera aceea specifica cu care ne-am obisnuit cu totii; o masa plina cu mancarurile traditionale delicioase, gatite de mama;  o mare cantitate de timp petrecut cu oameni de calitate;  mult vin, multa buna-dispozitie si un algocalmin inainte de culcare .

Mi-a placut ce a scris Nastase in blogul sau, si ii impartasesc parerea: cred si eu ca este foarte important sa ne petrecem Craciunul intr-un mod cat mai placut cu putinta, pentru ca viata trece pe langa noi, si fiecare avem un numar limitat de sarbatori de Craciun, de care trebuie sa profitam. Eu am ajuns la cel de-al douazecilea Craciun si cred ca a fost cel mai reusit dintre toate, excluzandu-l pe cel din ‘95 cand a venit Mosu’ in persoana la mine acasa sa ii spun poezii si sa-mi dea cadouri:)).

Revenind la anul acesta, intalnirea cu fostii colegi a fost una relaxanta si distractiva, parca mai reusita decat toate celelalte. Ma bucur ca ne-am mentinut traditia si ca am reusit sa ne colindam, chiar daca nu mai suntem colegi. Asta mi-a demonstrat ca prieteniile legate in timpul liceului sunt destul de solide iar faptul ca nu mai impartim aceeasi sala de clasa nu a fost in impediment in intalnirea noastra care s-a incheiat pe la 9 dimineata la mine acasa, cu multe rasete si cu o betie cronica care le-a dat buna-dimineata vecinilor mei.  

Asadar, a fost un Craciun reusit pentru mine, sper ca si pentru voi. Acum astept revelionul, si va urez de pe acum “Un an nou fericit!”, pentru ca ma indoiesc ca ne vom mai auzi pe blog  pana la anu’!

Se facea ca eram intr-un loc inchis, intunecat si rece. Chiar daca nu era lumina, albul zapezii din jur stralucea nestingherit. Era imaculat. Nu vedeam unde se termina, dar incepea de la picioarele mele. Daca ma uitam in spate nu mai puteam distinge nimic. Simteam miros de munte si de brad. Am atins ceva al naibii de rece. Imi retrag mana. Mai incerc o data cu ambele maini. Era gheata de jur imprejurul meu, chiar si deasupra, si era sculptata cu forme de caramizi. Ma aflam intr-un iglu. Cum am ajuns aici ? Unde sunt, de fapt ? Pe spartura pe care am intrezarit zapada m-am incumetat sa ies afara. Un ger aspru imi usca fata. Pe cer licareau stelele printre aburii de ceata groasa. Inchid ochii deja umeziti de frig  si incerc sa fac un efort sa-i redeschid. Fac doi pasi timizi, dupa care realizez ca ma aflu la o mare altitudine iar in fata mea e o prapastie interminabila. Daca mai faceam un pas eram cazuta, dar m-am oprit la timp. Ma inspaimanta acest abrupt interminabil. Caut cu privirea pe cineva.. oricine. Doar gandul ca as fi singura pe creasta muntelui ma ingrozea. Insa nu vedeam pe nimeni. Eram doar eu. Eu si vantul. Intru in panica, incetul cu incetul. Zaresc apoi un snowboard in stanga mea, atarnand pe marginea prapastiei. Atunci incep sa imi amintesc cateva franturi.. si ma ingrozesc de tot. Cand am urcat ziua in varf eram 3 persoane. Ne intreceam printre brazii aninati de crestele cele mai abrupte ale Himalayei, cand brusc o mare de zapada ne-a inghitit.. dupa care nu imi mai amintesc nimic. Nici macar nu mai stiu cu cine eram. Tot ce stiu este ca m-am trezit aici, singura. Ma intreb ce s-a intamplat cu ceilalti doi ? Au supravietuit si ei ? Si daca am ajuns in acest iglu.. inseamna ca nu sunt singura. Inseamna ca cineva m-a ajutat. Sau probabil m-am adapostit aici din instinct, chiar daca eram mai mult inconsienta. Las dilemele si intrebarile pentru mai tarziu. Sunt prea obosita. Incepe sa imi fie foame, sa nu mai vorbesc ca eram inghetata de frig. Ma intorc in casuta de gheata si ma ghemuiesc intr-un colt, cuprinzandu-mi corpul cu bratele. Doar speranta ca cineva ma va gasi imi da putere sa lupt cu frigul taios. Inchid ochii si, asa amortita cum eram, incerc sa adorm. Nu mai vroiam sa ma trezesc. Nu aici… Dupa putin timp parca nu imi mai era frig. Simteam chiar si o patura peste mine. Din departare se aud batai zdravene in tobe si cateva tropete asurzitoare. Pot distinge si cateva voci in harmalaia asta. Ma trezesc incet, fara miscari bruste. Nimic nu ma putea face mai fericita decat faptul ca m-am trezit in camera mea. Galagia venea de afara, de la parada traditionala de Craciun a ursilor si a caprei, obicei care inca se respecta prin Zalau, din cate pot observa. Asadar.. povestea cu Himalaya a fost doar un vis. Unul care mi-a parut incredibil de real. Dar tot un vis ramane. :)

Bai ce zi ciudata! Incepe vacanta! E oficial de azi! De fapt, a inceput de saptamana asta pentru multi, de cand norii au inceput sa pudreze peste oras. Peste tot prin zapada groasa ti-e dat sa vezi urmele rotitelor de la multimea de bagaje ale studentilor, care strabat orasul  indreaptandu-se spre case. Caminele devin triste si pustii, incetul cu incetul, zi dupa zi, depinde doar de ora la care pleaca trenul fiecaruia. Pe coridor nu se mai aude muzica data tare, nu mai e nimeni la tigara in colt, nu mai e aglomerat la bucatarie. Nici femeia de serviciu nu mi-a mai dat desteptarea ca in fiecare dimineata, prin galagia inconfundabila a galetii tarate de-a lungul coridorului, pe la ora 10. Nu am mai auzit nici glume proaste, nici seminte sparte, nici rasete la ore tarzii. Lumea s-a refugiat prin camere de ceva vreme. Toata ziua am auzit numai tocuri traversand coridorul spre iesire. Tocuri pe care nu le-am mai auzit intorcandu-se, cum faceau de obicei. Pe strada poti zari grupuri mari de tineri urandu-si “Sarbatori fericite!” si intreptandu-se spre gara, iar autobusul 4, chiar daca vine din 5 in 5 minute, este mereu neincapator.

Azi si-au luat ramas bun de la mine Calarasiul, Baia Mare, Satu Mare, Oradea, Vatra Dornei, Turda, Alba Iulia, Bistrita sau Sibiul.. multi pleaca, putini raman. Maine imi voi lua si eu ramas bun de la Braila si Cluj, asadar ma apuc de strans cu putina nostalgie dar si bucurie totodata. E un sentiment ciudat, nu pot spune daca e bun sau rau.  Insa astept cu nerabdare sa se umple din nou caminul, sa fie iar forfota cu care m-am obisnuit. Dar parca cuvantul sesiune nu prea ar vrea sa se imprieteneasca cu mine, asadar ma multumesc si cu Zalaul, pentru moment. Imi voi lua la revedere de la Cluj printr-o ultima petrecere in Midi pe anul asta, care sper ca va fi si una reusita. Iar apoi, casa deja curata,  mancarea calda, bradul si altele, toate ma asteapta sa ajung. Asadar, ma apuc eu de strans… Arrievederci!

Am chef/timp sa scriu, in sfarsit. Si nu, nu despre anglicisme, acorduri, dinamici verbale si substantivale. Nici despre actorul politic ideal sau slogane electorale nu mai vreau sa aud nimic. Despre alea mi-a ajuns cat am scris, 3 zile intruna. Si acum, la 2 noaptea, am terminat. In sfarsiiiiit! Am chef sa scriu despre ceea ce simt in acest moment, e starea pe care am avut-o intreaga zi.

Trecand peste aceasta stupida introducere pe care simteam nevoia sa o fac publica pentru a-mi ,,plange oful” si trecand si peste faptul ca stau cocotata in varful mesei ca sa pot prinde si eu o farama de conexiune la internet prin wireless-ul vecinului… ei bine… ideea era ca am chef sa vina odata Craciunul. Primii fulgi timizi care s-au presarat usor asupra Clujului mi-au reamintit asta. Iar plimbarea de aseara, pe Eroilor, m-a entuziasmat ca pe un copil de 2 ani care si-a primit jucaria dorita. Parca miile alea de luminite atarnate, simetric si peste tot, reusesc sa schimbe un oras intreg si orice stare de proasta-dispozitie pe care o poti avea cand pornesti de acasa. Iar patinuarul din centru parca te striga si nu te lasa sa-i ramai indiferent. Si nu, nu i-am ramas indiferenta, chiar sunt convinsa ca trebuie sa ma duc cat de curand va fi posibil si pe acolo. De fapt, tot imi propun de ceva vreme, insa tot intervin schimbari in orar. Dar tot ma duc eu intr-o seara.

Insa te poti simti ca intr-un vis plimbandu-te prin centrul Clujului.  Si asta m-a facut sa am chef sa ascult colinde chiar daca playlist-ul Winamp-ului meu e plin de mixuri si piese chill in momentul de fata, numai bune de ascultat cand studiezi una-alta . Mai am chef sa ma uit la filme de Craciun. Stiu ca au devenit de mult un cliseu, acelasi subiect si aceeasi poveste, stiu ca mi-a cam trecut varsta sa ma uit la filme “de copii” , dar tot am chef de ele.

Si vreau sa cumpar cel mai mare si mai verde brad, pe care sa-l impodobesc cu tot felul de globuri, ghirlande si briz-brizuri noi.  Abia astept, de fapt. Tot timpul asta a fost obiceiul meu preferat si specialitatea mea.

Mai am chef sa beau ciocolata calda si sa cumpar cadouri multe. As mai vrea sa ma plimb prin mall, pentru ca iubesc mall-urile in special in perioada asta a anului, cand sunt atat de animate de oameni dornici sa cumpere si atat de frumos impodobite. Imi place sa fiu Mos Craciun cateodata si sa-mi umplu ,,sacul’’ cu tot felul de prostioare dragute de pe-acolo. Si ador senzatia care o am cand ma intorc fara nici un leu in buzunar insa cu multe pungi si o mare multumire in suflet ca am cumparat tot ce am vrut.

Imi place Craciunul,in general. Si pe langa faza cu cadourile si pregatirile de dinainte de sarbatoarea propriu-zisa, ma incanta ideea ca si anul acesta imi mentin traditia si merg cu clasa cu colinda, cat e noaptea de lunga. Si spun cu clasa, chiar daca e vorba, de fapt, despre fosta clasa din liceu. Parca pentru mine inca a ramas clasa mea. Din acelasi Zalau mic la care sunt nevoita sa ma intorc de sarbatori, cu aceleasi case si aceleasi familii, cu aceleasi mese pline si aceleasi glume, cu aceleasi colinde si alaturi de aceiasi prieteni. Si ma intorc la acelasi Craciun preferat de alta data.

Mare zi mare, 5 decembrie 2009. O locatie deja obisnuita cu lumea de toate tipurile, situata undeva la capatul Clujului, nici la aeroport si nici la mall. De fapt, e chiar intre ele, si anume la Expo Transilvania. O parcare in care nu mai incape nici o masina, doua-trei tarabe cu chinezarii, o rulota cu Kurtos Kalacs, cativa vanzatori ambulanti, un afis promitator si colindele de pe fundalul masinutelor pentru copii asamblate alaturi, toate tin sa anunte ca Expo e pregatit sa sarbatoreasca in stil romanesc. El gazduieste un important eveniment pentru tot clujeanul traditional: Targul de cadouri. Si cum legenda spune ca in noaptea de 5 decembrie vine Mos Nicolae la copiii cuminti, vanzatorii pot sa fie linistiti pentru ca azi cu siguranta vor scoate un profit frumusel.

Cum spuneam, inghesuiala poate fi zarita inca de la intrare. Dupa ce imi astept randul la coada si platesc 1 leu, gardianul imi da voie sa intru intampinandu-ma cu o urare spusa cu jumatate de gura „ Sarbatori fericite!”. Probabil frigul era de vina, sau ora destul de inaintata pentru programul sau de lucru, tinand cont ca deja s-a lasat seara pe taramul clujean. Intru, dupa care inchide poarta si se rasteste la o doamna care dorea sa intre deodata cu mine, pesemne nestiutoare, gesticuland iritat spre casa de bilete.

In taramul cadourilor

Imi fac loc printre etajerele cu mosii de ceramica si nuiele cu ghirlande asezate in fata usii, si intru inauntru. Privind in ansamlu pot fi zariti multi oameni obositi alergand de ici acolo pentru a gasi cadoul perfect. Nu arata prea incantati si nici nu se inghesuie sa cumpere. In aceasta prima incapere erau cateva standuri cu haine de piele, imbracaminte sau incaltaminte. Nimic ce te-ar duce cu gandul la spiritul Craciunului care se apropie, nimic atractiv pentru copii. Taramul lui Mos Nicolae nu mai era atat de special cum parea a fi la intrare.

Imi atrage atentia o bunica, cu obrajii vechi dar rosii, cu doua dungi usoare de sprancene albite de lumea zorita de griji. Cu o mana isi tinea de coltul baticului pentru a-si proteja gura de frig iar cealalta mana era ocupata cu astampararea unui nepot care facea prea multa galagie. ” Bunico, vreau si eu bomboane cu glazura de la Craciunita!!!”, striga el zmucindu-se violent si dorind sa se indrepte spre a doua incapere. Insa bunica il prinde la timp. „Ionut, ti-am spus, trebuie sa mergem acasa sa iti pregatesti bocanceii. Poate iti va aduce Mosul ceva deseara daca vei fi cuminte!”. De asta a fost nevoie pentru calmarea micutei bombe de energie, si s-au indreptat amandoi inspre iesirea din Expo. Cuvintele baietelului legate de bomboane cu glazura si Craciunite mi-au imbucurat auzul. Asta asteptam eu de la un Targ de Cadouri. Sa fie oare adevaratul targ abia in a doua incapere?

A doua incapere

Dezamagire. La primul stand femeile se inghesuie la cosurile cu lenjerie intima la promotie. In stanga erau expuse pături si covoare. Am decis sa nu imi pierd speranta si sa continui sa ma uit, chiar daca simteam ca nu am ce cauta la acest asa-zis targ de cadouri, pompos ilustrat pe afis. Unde e spiritul sarbatorilor? Unde sunt cadourile traditionale? Credeam ca povestea in care Grinch a furat Craciunul e doar un desen animat. Unde sunt bomboanele despre care vorbea baietelul acela? Ma mai plimb putin… Bingo! Toate sortimentele si toate culorile sunt asezate in fata mea la un stand in forma de cerc. Prajiturele, turte, ciocolatele, bomboane in forma de bastoane, toate se vindeau la vrac de un barbat vesel ce avea asezate peste caciula o pereche de coarne de ren.

Din stanga puteau fi achizitionate globuri de sticla unicate, lucrate manual. Unele erau inscriptionate, altele pictate cu tempera insa toate atrageau prin designul lor unic. Nu se inghesuiau atat de tare clientii ca si la standul cu incaltaminte de piele la 120 lei, de exemplu, insa aveau si ei cumparatorii lor. Cumparatori care inca mai tin la spiritul sarbatorilor. Am putut numara doar 4 standuri care comercializau ornamente de Craciun, hand-made-uri sau globuri, din totalul  zecilor de standuri, majoritatea cu imbracaminte. A devenit Craciunul doar o afacere si un motiv de reinnoire a garderobei?

Criza nu ne lasa nici de sarbatori

„ Am avut vanzari mai bune anul trecut pe vremea asta. Criza ne-a afectat pe toti si probabil ca nu voi mai veni si la anul. Dar mai am speranta ca inca e cam devreme pentru ornamentele pentru brad. Lumea vine, se uita si pleaca”, spune doamna Petrina, de 62 de ani, vanzatoare la standul cu globurile, ingrijorata de vanzarea proasta de pana acum.

„ Cam toti aleg ornamentele cu lumanarele si ingerasi care is la oferta. Ca sa le fac trebe multa indemanare si rabdare, da’ nu toti stiu aprecia asta… Lucru un an intreg la ele si le vand la un pret de nimic..”, spune Marinela Pop, vanzatoare de la standul cu ornamente de Craciun, dezamagita si ea de acest targ.

Se pare ca si la capitolul organizare de targuri romanii mai au multe de invatat de la cei din alte tari. Inca nu stim sa profitam de valorile noastre, nu stim sa ne promovam traditionalul iar putinii care o fac au doar de pierdut. Interesele romanilor pentru arta si frumos au scazut odata cu accentuarea crizei economice. Ea sta in calea societatilor mici care odata cu trecerea timpului, a impozitelor prea mari si a profitul prea mic vor fi dizolvate si vor disparea de pe piata.

Cadourile din acest an probabil vor fi inlocuite cu haine de la reducere si de proasta calitate. Sau si mai trist, probabil vor fi inexistente. Cum poate fi acesta raspunsul la scrisorile copiilor in care ei isi doreau jucarii si dulciuri din fabrica Mosului? Nu are nimeni dreptul sa ii deziluzioneze si sa le ruineze sperantele, sa le fure magia sarbatorilor primind alte cadouri decat cele cerute. Nimeni.. nici macar criza economica.

Peste tot auzim ca Romania este recunoscuta pentru femeile frumoase care o locuiesc. Nu vreau sa ma leg de frumusetea interioara pentru ca aceea nu poate fi generalizata. Ma leg insa de ceea ce se vede cu ochiul liber..

Romancele. Ele invata mersul pe tocuri inca din scoala generala si au grija de vestimentatie fara sa le intereseze prea mult de banii cheltuiti. Nu se poate concepe sa iasa din casa nemachiate sau nearanjate. Romancele sunt vii. Traiesc si profita de calitatile pe care le au. Au depasit de mult perioada in care considerau ca locul lor e la cratita. In comparatie cu alte tari, unde femeile incearca, de la o anumita varsta, sa isi retraiasca perioada de glorie la nesfarsit, la noi ele isi traiesc fiecare etapa a vietii ca si cum ar fi cea mai importanta. Cred ca femeile au fost educate sa aiba grija de ele, sau multe s-au nascut cu acest ,,talent’’, daca poate fi numit asa. Am observat, de la bunici la mame, ca niciuna nu se eschiveaza in fata noului,  fiecare incearca sa iasa in evidenta, sa fie mai frumoase, apeland la orice mijloace. Majoritatea pun mare pret pe imaginea lor, sunt deschise la nou, si daca aud ca un anume procedeu e la moda si ar face bine, cu siguranta vor dori sa il incerce.

Desigur, sunt si multe cazuri nefericite. Cochetaria romancelor a scazut in varsta ,iar noua generatie o intelege altfel: soldurile la vedere, pierce in buric, sani siliconati si decolteuri ample. Imi pare rau sa vad pustoacele de 13-14 ani incercand sa arate ca cele de 20. Daca cineva crede ca au o varsta mai mare cu cateva ani decat au de fapt, ele se bucura ca si cum ar fi primit cel mai mare compliment. Copilaria nu mai e la moda. Cluburile sunt pline de astfel de copile care nu mai au ca prioritate joaca de multa vreme, chiar daca papusile uitate pe etajera inca mai spera la un ultim joc. Fustitele scurte, extravaganta sau parul vopsit sunt esentiale.

Romancele s-au schimbat mult in ultima vreme. Rar mai intalnesti in zilele noastre acea frumusete naturala, fara un kilogram de fond de ten pe fata si fara vreo piesa vestimentara ostentativa. Parca si bunul gust s-a diminuat, din dorinta prea mare de a iesi in evidenta. Romancelor le place sa se faca remarcate, laudate, sa fie in pas cu moda. Mereu sunt la curent cu ultimele aparitii, sunt interesate de fashion si fac compromisuri doar pentru a tine pasul cu ultimele colectii din vitrinele magazinelor. Cand merg pe strada, se simt ca si la o prezentare de moda. Parca ar fi o permanenta concurenta intre ele. Din aceste excese a rezultat, in ultimii ani, aparitia asa-ziselor ,,pitipoance’’. Prea multa falsitate, extensii blonde, unghii false, tocuri cui, pietre, paiete, aur, animal print, D&G si lista poate continua. Si parca sunt din ce in ce mai multe. Sunt curioasa cum vor evolua romancele in urmatorii ani si pana unde vor fi capabile sa ajunga cu aceste excese vestimentare. Se va exagera in continuare cu aceasta latura kitch si vulgara ? Prea putin loc lasat imaginatiei, prea putina indrazneala in a fi creative si in a exprima o personalitate preocupata de altceva decat aspectele fizice. Peste tot acelasi tipar, aceeasi fusta scurta, aceeasi romanca..

In drum spre Cluj,  ascultand radioul, mi-a atras atentia un anunt facut de mama lui Razvan. M-a impresionat felul in care era abordata problema prin intermediul unui ”jurnal de suferinta” a mamei, care i-a fost alaturi mereu si care acum incearca sa ii finanteze tratamentul prin orice metoda.

 Dupa cum v-ati putut da seama, este vorba de un caz umanitar. Un tanar de 32 de ani,  proaspat casatorit si cu studii solide in domeniul economic si cu o mie de planuri mari pentru viitor pentru care viata a luat o alta intorsura in 28 decembrie 2008, din senin, in timpul unui somn de pranz.

Dupa 40 de minute de resuscitare, Razvan intrat in coma si  a fost transportat la Spitalul de Urgenta – terapie intensiva din Cluj. In urma analizelor RMN, el a fost diagnosticat cu Encefalopatie Hipoxo-ischemica, avand leziuni pe creier (ca urmare a hipoxiei) la nucleii bazalici si in cortexul parietal. Sansele pe care le-au dat toti doctorii au fost minime in ceea ce priveste viata si recuperarea lui si au spus ca pana nu iese din starea de coma nu se poate face o estimare realista a afectelor hipoxiei asupra creierului si asupra recuperarii ulterioare.

Povestea lui o puteti afla mai amanuntit accesand urmatorul site: http://razvan-zainescu.eu

Daca doriti sa il ajutati puteti trimite din 13 octombrie 2009  pana pe 13 decembrie 2009, un SMS, valabil in retelele Vodafone, Orange si Cosmote, la numarul 890, prin care vei dona 2 euro pentru tratamentul lui Razvan.

Am postat acest mesaj in speranta ca acum, in pragul sarbatorilor de iarna, veti avea buna-vointa de a face o fapta buna.  Avand ca dovada cazul de fata, ar trebui sa devenim mai constienti deoarece  nu se stie niciodata ce surprize ne rezerva viata cand ne asteptam mai putin.

Razvan asteapta ajutorul vostru, nu il dezamagiti!